Pe cine votăm?
E partea cea mai simplă şi cea mai la vedere. În acelaşi timp e şi componenta cea mai perfidă a democraţiei moderne. Nu putem alege candidaţii. Ei ne sunt serviţi pe făraş, aleşi pe considerente de capital politic şi priză la mase, ceea ce nu garantează nici calitatea lor umană, nici abilităţile lor de conducere ori profesionale.
Cum votăm?
Cum votăm presupune deja un anumit efort din partea alegătorilor. Şi nu doar efortul de a-ţi testa aparatul locomotor într-o duminică de toamnă care te predispune la duioase despărţiri de fotoliu. Nu, efortul de a te documenta activ pe toată perioada campaniei electorale, poate chiar înainte să înceapă, de vreme ce favoriţii nu sunt extraşi prin tragere la sorţi ci persoane publice, cât se poate de cunoscute şi vizibile. Pentru a putea lua o decizie raţională ai nevoie de o porţie cât mai consistentă de adevăr. Şi pentru asta ai nevoie să primeşti cu gura deschisă toate găleţile de rahat care se vehiculează într-o campanie ca să poţi alege ceva-ceva cât să-ţi poţi forma o minimă idee despre ce urmează să alegi.
La modul ideal ar trebui să votăm intenţii, nu persoane. Adică programe politice, cum ar veni. Da, în România. Protagonistul alegerilor ar trebui să fie programul politic. Dar şi aici sunt o serie de probleme. Programul politic face apel la partea raţională a oamenilor, la capacitatea lor de a lua decizii conştiente în lumina unor fapte fără echivoc, scrise şi semnate, obligaţii la o adică. Realitatea e că, de programele politice, îi doare-n cur şi pe alegători şi pe candidaţi. De unde această indolenţă generală?
Programul politic e, aşa, o curvă de lux. Candidaţii trebuie să se străduiască mult prea mult ca să-i intre în graţii în timp ce alegătorii se uită la ea ca la o poză cu Sofia Vergara, „viagra naturală pentru bărbaţi” :)), dând o labă în baie fără speranţe să-i tragă una peste buci în viaţa asta. Pe scurt presupune o ţâră de transpiraţie şi să-l redactezi şi să-l citeşti, lucru ce oboseşte pe toată lumea. Mai bine odihnit decât obosit, cum ar zice Regele. Dar să presupunem că există o mână de oameni mega-hiper pro activi, şi să mergem chiar mai departe cu absurditatea asta în care pe vreunul dintre candidaţi chiar nu-l doare la patină de ei, de CÂTE ori în ultimele ‘nşpe mii de campanii electorale vreun candidat şi-a respectat vreodată promisiunile declarate sus şi tare în campanie, după câştigarea alegerilor?
În lipsa respectării oricărui plan politic, el trece într-un plan secundar, electoratul întorcându-se spre personalitatea candidatului. Iar din acest moment s-a dus pe pulă toată raţiunea şi orice argument. Totul e divertisment şi în glodul ăsta, la care se reduce 99% din campanie, se vor năclăi deopotrivă candidaţi şi alegători, după puteri, după nevoi, după simpatii, iar argumentul suprem va fi pentru că aşa mi se scoală mie şi dacă ţie nu ţi se scoală aşa eşti doar un penisache bleg, meriţi să mori. Dacă mai aud pe cineva spunând cum diverşi candidaţi învrăjbesc oamenii şi totul e, aşa, o mega fractură la nivelul societăţii, promit că-i fac rost de etnobotanice. Bă, nu vă învrăjbeşte nici dracu’, dacă nu aveţi o minimă disciplină a dialogului este pentru că sunteţi voi proşti şi nesimţiţi. Nu trebuie să fie toţi de acord cu toţi, dar chiar dacă n-o fac nu e nevoie să înceapă să zboare flegmele de parcă ar migra lăcustele.
În încheiere, mai merită abordat un singur subiect şi acela ar fi o anumită descurajare şi blazare de fete bătrâne pe care o au unii în legătură cu votul. Da, e adevărat, cu cât e mai mare numărul votanţilor cu atât există sentimentul că un vot individual e mai puţin important, dar dacă mai puţini oameni merg la vot, puterea lor, a celor care fac asta, luată individual, e mai mare decât a ta care stai acasă smiorcăindu-te că nu contezi. Aşa că vă întreb, sunteţi dispuşi să admiteţi că vecinii de la doi, că Guţă şi Salam, că toate botoxatele au o putere mai mare decât a voastră? Dacă da, nu e nicio problemă, e şi asta o opţiune, dar fără patetisme.