Cum votăm vs. pe cine votăm

Pe cine votăm?

E partea cea mai simplă şi cea mai la vedere. În acelaşi timp e şi componenta cea mai perfidă a democraţiei moderne. Nu putem alege candidaţii. Ei ne sunt serviţi pe făraş, aleşi pe considerente de capital politic şi priză la mase, ceea ce nu garantează nici calitatea lor umană, nici abilităţile lor de conducere ori profesionale.

Cum votăm?

Cum votăm presupune deja un anumit efort din partea alegătorilor. Şi nu doar efortul de a-ţi testa aparatul locomotor într-o duminică de toamnă care te predispune la duioase despărţiri de fotoliu. Nu, efortul de a te documenta activ pe toată perioada campaniei electorale, poate chiar înainte să înceapă, de vreme ce favoriţii nu sunt extraşi prin tragere la sorţi ci persoane publice, cât se poate de cunoscute şi vizibile. Pentru a putea lua o decizie raţională ai nevoie de o porţie cât mai consistentă de adevăr. Şi pentru asta ai nevoie să primeşti cu gura deschisă toate găleţile de rahat care se vehiculează într-o campanie ca să poţi alege ceva-ceva cât să-ţi poţi forma o minimă idee despre ce urmează să alegi.

La modul ideal ar trebui să votăm intenţii, nu persoane. Adică programe politice, cum ar veni. Da, în România. Protagonistul alegerilor ar trebui să fie programul politic. Dar şi aici sunt o serie de probleme. Programul politic face apel la partea raţională a oamenilor, la capacitatea lor de a lua decizii conştiente în lumina unor fapte fără echivoc, scrise şi semnate, obligaţii la o adică. Realitatea e că, de programele politice, îi doare-n cur şi pe alegători şi pe candidaţi. De unde această indolenţă generală?

Programul politic e, aşa, o curvă de lux. Candidaţii trebuie să se străduiască mult prea mult ca să-i intre în graţii în timp ce alegătorii se uită la ea ca la o poză cu Sofia Vergara, „viagra naturală pentru bărbaţi” :)), dând o labă în baie fără speranţe să-i tragă una peste buci în viaţa asta. Pe scurt presupune o ţâră de transpiraţie şi să-l redactezi şi să-l citeşti, lucru ce oboseşte pe toată lumea. Mai bine odihnit decât obosit, cum ar zice Regele. Dar să presupunem că există o mână de oameni mega-hiper pro activi, şi să mergem chiar mai departe cu absurditatea asta în care pe vreunul dintre candidaţi chiar nu-l doare la patină de ei, de CÂTE ori în ultimele ‘nşpe mii de campanii electorale vreun candidat şi-a respectat vreodată promisiunile declarate sus şi tare în campanie, după câştigarea alegerilor?

În lipsa respectării oricărui plan politic, el trece într-un plan secundar, electoratul întorcându-se spre personalitatea candidatului. Iar din acest moment s-a dus pe pulă toată raţiunea şi orice argument. Totul e divertisment şi în glodul ăsta, la care se reduce 99% din campanie, se vor năclăi deopotrivă candidaţi şi alegători, după puteri, după nevoi, după simpatii, iar argumentul suprem va fi pentru că aşa mi se scoală mie şi dacă ţie nu ţi se scoală aşa eşti doar un penisache bleg, meriţi să mori. Dacă mai aud pe cineva spunând cum diverşi candidaţi învrăjbesc oamenii şi totul e, aşa, o mega fractură la nivelul societăţii, promit că-i fac rost de etnobotanice. Bă, nu vă învrăjbeşte nici dracu’, dacă nu aveţi o minimă disciplină a dialogului este pentru că sunteţi voi proşti şi nesimţiţi. Nu trebuie să fie toţi de acord cu toţi, dar chiar dacă n-o fac nu e nevoie să înceapă să zboare flegmele de parcă ar migra lăcustele.

În încheiere, mai merită abordat un singur subiect şi acela ar fi o anumită descurajare şi blazare de fete bătrâne pe care o au unii în legătură cu votul. Da, e adevărat, cu cât e mai mare numărul votanţilor cu atât există sentimentul că un vot individual e mai puţin important, dar dacă mai puţini oameni merg la vot, puterea lor, a celor care fac asta, luată individual, e mai mare decât a ta care stai acasă smiorcăindu-te că nu contezi. Aşa că vă întreb, sunteţi dispuşi să admiteţi că vecinii de la doi, că Guţă şi Salam, că toate botoxatele au o putere mai mare decât a voastră? Dacă da, nu e nicio problemă, e şi asta o opţiune, dar fără patetisme.

Pavel Kuchinsky

Mâna de sub pernă

Mâna de sub pernă

Când eram mic,

De fiecare dată când adormeam
Şi-mi puneam mâna sub pernă,
O altă mână mai rece mă prindea
Şi mă trăgea în jos.

Degete scheletice
Se încleştau în jurul încheieturii mele subţiri,
„Numai să nu deschizi ochii!” îmi spuneam
Dar ochii nu mă ascultau.

Îi deschideam într-o altă cameră,
Întocmai ca a mea
Dar goală,
Goală de oameni, goală de mine.

Nietzsche a murit, Einstein a murit
Ce cameră e asta,
Nici eu nu mai ştiu
E ori prea goală, ori prea plină
Aşa că mi-e greu să discern.

Tot ce ştiu e că…

Şi azi când adorm
Şi-mi pun mâna sub pernă
O altă mână mai rece mă prinde
Şi mă trage în jos

Când sunt mare.

Restless

Părerea vecinei de bloc despre sinuciderea lui Robin Williams

Reporter: Cum vă numiţi?

Vecina de bloc: Veta Am O Părere Despre Orice.

Reporter: Chiar aveţi o părere despre orice?

Vecina de bloc: A, nu, ăsta e numele meu.

Reporter: Aţi fost vecină de bloc cu Robin?

Vecina de bloc: Daaa, îl ştiu de mic copil. Am fost prieteni şi pe facebook.

Reporter: Cum era Robin?

Vecina de bloc: Aaa, era un băiat tare cuminte, liniştit, respectuos, saluta pe toată lumea! Mereu cu zâmbetul pe faţă. Doamnă reporter, vă zic, nu ştiu ce l-a împins să facă asta. Nimeni nu se aştepta la aşa ceva de la el. Avea tot ce îşi poate dori un om.

Reporter: Se pare că îl cunoşteaţi foarte bine. Când aţi vorbit ultima dată cu el?

Vecina de bloc: A, nu, n-am vorbit niciodată cu el.

Captain James Hook: Prepare to die, Peter Pan! Peter Banning: To die would be a grand adventure!

 

Ucraina şi dansul sângelui

Într-o democraţie, atunci când oameni mor pentru că protestează împotriva ta, ca şef de stat ai o singură opţiune: DEMISIA! Nu poţi să conduci împotriva propriului popor. Poate ca dictator, nicidecum ca preşedinte. În acest context solicitarea lui Vitali Klitschko pentru convocarea de alegeri prezidenţiale anticipate e una de bun simţ. Poate că noi alegeri nu vor putea uni o ţară divizată dar cu siguranţă ar încheia protestele actuale, timp în care o soluţie non-violentă ar putea fi discutată şi elaborată, fără ca morţii şi răniţii de ambele tabere să umple străzile şi pieţele Kievului. Preşedintele Ianukovici acuză opoziţia că încearcă să preia puterea prin forţă şi nu în urma alegerilor, lucru care contravine principiilor democraţiei. Nimic mai adevărat. Dar soluţia e la îndemâna sa. Trebuie doar să le declare.

În ceea ce priveşte anarhia acuzată că ar domni în capitala Ucrainei, să lupţi pentru libertate şi democraţie, împotriva corupţiei şi a unei clase politice care îşi reprezintă doar propriile interese sunt mai degrabă acţiunile unui revoluţionar nu ale unui anarhist. Anarhistul vrea doar să distrugă fără să pună ceva în loc. Or aici nu e cazul.

Ceea ce se întâmplă azi într-o ţară europeană, în primul rând ca urmare a deciziei preşedintelui ei de a tranşa fără referendum o problemă atât de importantă ca aderarea ţării pe care o conduce la Uniunea Europeană e mai mult decât îngrijorător. Cu o numeroasă comunitate rusă comasată în estul şi sud-estul Ucrainei, favorizând apropierea faţă de Rusia, un eventual referendum ar putea diviza ţara şi ar putea conduce la trasarea graniţei unei noi Cortine de Fier. Dar pentru niciun moment acest lucru nu ar trebui să oprească organizarea sa. Cetăţenii ucraineni trebuie să aibă posibilitatea de a-şi exprima opţiunea.

Ucraina pare o tablă murdară de şah pe care UE şi Rusia mută, nu cu piese albe sau negre, ci cu oameni care nu se deosebesc între ei decât prin sângele care le şiroieşte sau nu peste trupurile puse în slujba unui vis.

Obey!

Pungașii din Pungești

Jandarmeria este o instituţie a statului plătită din bani publici, deci inclusiv din contribuţiile protestatarilor de la Pungeşti, pentru apărarea ordinii publice şi a drepturilor cetăţeneşti. Cum ar veni, ţăranii i-au plătit pe jandarmi să-i îmblătească. Un nou drept se cere, cu din ce în ce mai multă insistenţă în România, să fie trecut în Constituţie: dreptul de a fi bătut, agresat, brutalizat de statul al cărui cetăţean eşti. De puţina minte a jandarmilor nu am cum să mă mir. Cei mai mulţi dintre ei au ajuns acolo pentru că le-a plăcut să dea. Şi ce e mai plăcut decât să o facă fără consecinţe, la adăpostul legii? Cu câtă sete poţi să loveşti, blindat de echipament şi lege, în cei care sunt despuiaţi de amândouă? Cu multă se pare. Şi cu fiecare ocazie.

Una dintre atribuțiile Jandarmeriei este combaterea actelor de terorism. Și jandarmii i-au găsit. Sunt la Vaslui. O mână de oameni speriați și neinformați în legătură cu activitățile pe care Chevron le face, în ultimă instanță, la ei acasă. Aceștia sunt marea amenințare la adresa securității României. Sau poate la adresa Chevronului? Mai e oare vreo diferență?

Se vor găsi unii care vor spune: să fie pedespsiţi cei care au lovit, să răspundă. De către cine? În faţa cui? Ei au făcut exact ce s-a aşteptat de la ei. Când oamenii au fost împrăştiaţi, fugăriţi, luaţi pe sus, cineva a zâmbit satisfăcut. Şi acel cineva deţine puterea delegată de către aleşii noştri. Acel cineva ne râde în nas: ia să vedem, ce-o să faceţi acum, mojicilor?

Statul e unde sinuciderea pe îndelete a tuturor se numeşte viaţă, zicea Nietzsche. Dar de unde atâta masochism din partea unui popor? În momentul în care anticorpii unui organism, în loc să îl protejeze îl atacă, acel organism are dreptul şi obligaţia de a-i trata ca pe nişte viruşi. Căci nişte viruşi, asta au devenit mare parte din instituţiile statului român. Şi avem dreptul legitim la autoapărare. Ce-ar fi să nu mai plătim taxă de protecţie acestei mafii legale care atât de pompos se numeşte stat? Avem îndreptăţirea morală de a o face. Căci nimic nu e mai fals decât un stat care nu îşi respectă cetăţenii, care peste pielea îmbătrânită şi pergamentoasă a aruncat tone de fard fără să-şi poată ascunde decrepitudinea. Ne-a ajuns. Până peste cap. Şi aici nu e vorba de Chevron, nici de RMGC sau altă companie venită să facă bani în România, ci de noi. De mizeria în care ne-am complăcut atâta vreme. De rahatul pescuit din apele canalizărilor şi aşezat în poziţii de putere. De ruşinea pe care o îndurăm de prea multă vreme.

Ucraina nu e atât de departe.

Clash of un-civilizations

A thing or two about Gravity 3D

The best space film ever done.

Gravity is what 3D was made for.

Gravity is at once classical and cutting edge in its showmanship.

A thrilling 3D drama.

The best space film ever done.

Cu astfel de așteptări, create de review-urile diverşilor critici şi de aprecierile elogioase ale numelor mari din cinematografie, am mers să văd şi eu Gravity, ultimul film al lui Cuaron pe care îl ştiam deja din excelentul Children of Men. Toată această aură pozitivă prefigura, aşadar, o experienţă cinematografică cum rareori ai ocazia să întâlneşti.

Şi într-adevăr, aşa a fost. Tehnic, e impecabil. Modul de filmare, efectele, realismul, toate îl recomandă. Fimul începe cu imagini senzaţionale ale Pământului şi spaţiului de o uimitoare claritate şi profunzime, un 3D plin şi robust cum puţine filme au avut. Pentru câteva minute ai experienţa transpunerii în corpul şi mintea unui astronaut, eşti alături de el, îţi bate inima la unison cu a sa, respiri în acelaşi ritm cu al lui, simţi cum începi să pluteşti şi tu în imponderabilitate, în costumul incomod şi claustrofobic, agăţat de orbita în jurul Pământului a telescopului Hubble, cu sufletul plin şi gol în acelaşi timp la vederea sublimului planetei de unde vii, a unui răsărit de Soare necontaminat de atmosfera terestră sau a spaţiului care te atrage ca un magnet, întunecat şi înspăimântător. Am fost sedus(da, sedus!) de imaginile de o frumuseţe sublimă, de solitudinea adâncă a omului dizolvat în depărtările siderale, de Universul fără margini, pulsând ca o inimă neagră capabilă sa absoarbă sângele şi conştiinţa întregii omeniri.

Dar apoi, din nefericire, începe filmul.

 

Jocul actorilor.

Cred că George Clooney e un actor decent, dar nu ştiu cum se face că, de fiecare dată când văd un film cu el, sunt tot timpul conştient că personajul e… George Clooney. Adică începe filmul, acţiune, personaje, toate bune şi frumoase şi apoi: „Aaaaa, uite-l pe George Clooney!!!”. Parcă şi văd fanii repezindu-se la ecran să ceară niscai autografe. El, ACTORUL, cu zâmbetul lui impecabil, de dandy matusalemic, întotdeauna cool şi şarmant, reuşeşte cumva să scurtcircuiteze personajul aproape de fiecare dată. Noroc că în Gravity n-a fost nevoit să improvizeze prea mult interpretându-se pe el însuşi: un cowboy spaţial care salvează prinţesa complet neajutorată(dar COMPLET neajutorată) şi nu oriunde ci pe ditamai orbita în jurul Pământului.

În logica filmului eram convins că o scenă de sex fierbinte, în gravitaţie 0, la bordul vreunei staţii spaţiale sau a unei navete rătăcite e inevitabilă. Dar surprizăă! Nu, pentru că autorii scenariului(Cuaron împeună cu fiul său, Jonas) au decis să mute finalul Titanicului cam pe la jumătatea lui Gravity. Cred că şi dacă aş revedea de o mie de ori momentul, ireal şi aparent inutil, în care astronautul generos şi altruist(aka George Clooney) se desprinde de personajul Sandrei Bullock tot doar la Leo dispărând în abisurile oceanului m-aş putea gândi. Cred că ăsta e şi motivul pentru care James Cameron a fost atât de încântat de Gravity.

În ceea ce o priveşte pe Sandra Bulock, nu sunt prea multe de zis. Rolul ei e convingător dar simplu. Ataşamentul şi compasiunea spectatorilor pentru Dr. Ryan Stone e construită nu cu mistria, nici măcar cu lopata ci cu ditamai maşina de turnat beton. Personajul Sandrei Bullock e un inginer medical, aflat la prima sa misiune şi asupra căruia par să se fi abătut toate ghinioanele de pe Pământ şi din spaţiu. Încă de la început, aflăm de disconfortul fizic(datorat cel mai probabil perioadei scurte de pregătire) al inginerului medical care ajută la reparaţiile telescopului Hubble(medic, Hubble?!), iar din momentul în care vor fi loviţi de resturile satelitului explodat personajul va cădea din lac, în puţ, în cosmos, în tragic, în patetic şi, ca o consecinţă a tuturor, în derizoriu. Adică, ok, la dracu’, tipa se află în derivă prin spaţiu, îmi pare deja suficient de rău pentru ea, nu mai e nevoie de o rangă emoţională de genul fetiţei pe care a pierdut-o în urma unui accident stupid la locul de joacă.

Pe lângă faptul că e demnă de milă, Dr. Ryan Stone, pare şi retardată, mai ales în prima jumătate a filmului cât încă George Clooney e prinţul salvator: are nevoie de explicaţii pentru absolut orice, inclusiv pentru ce se întâmplă în cazul lipsei de oxigen(deşi se presupune că are ceva legătură cu medicina), iar apoi după ce pierde contactul cu colegul ei de telenovelă cosmică începe să preia, într-un mod cât se poate de penibil, expresiile şi comportamentul acestuia în încercarea de a-l localiza. Dar asta doar în prima jumătate, pentru că, apoi, Dr. Ryan Stone devine un astronaut get-beget combinat cu un Rambo care se prinde cu un deget de staţii orbitale, înoată printre explozii şi navighează fără probleme navete ruseşti, chinezeşti, probabil chiar şi româneşti dacă ar fi avut ocazia. Pe scurt, dacă Superman nu ar fi fost Superman şi-ar fi dorit să fie Sandra Bullock.

 

Scenariul.

Pare să fi fost scris pentru un film de acţiune cu Dolph Lundgren în rolul principal şi apoi adaptat pentru space opera. Din dorinţa de a menţine tensiunea şi suspansul la cote extra atmosferice, scenaristul a însăilat situaţii total neverosimile, care sfidează cam orice logică ce a depăşit nivelul grădiniţei. Pe lângă faptul că o bagă în belele non-stop pe săraca Bullock, lucru ce devine de la un punct obositor şi previzibil – el e consecvent legii lui Murphy(dacă ceva poate să meargă prost va merge) – ieşirile din impas oferite sunt de-a dreptul jenante. Aşadar avem: „motivul” evenimentului catastrofic care angenează alte dezastre, „motivul” personajului nepregătit şi novice dar care devine brusc competent şi profesionist, „motivul” panică şi retardare, „motivul” prinţesei neajutorate şi al prinţului salvator, „motivul” combustibilului epuizat, al oxigenului pe terminate, al lamentaţiei şi renunţării urmate de luptă şi izbăvire, al salvării mereu în extremis, al amerizării în mijlocul unui lac(ar fi fost culmea să aibă şi Sandra puţin noroc măcar pe final).

Iar rezolvările găsite sunt la fel de penibile: Sandra Bullock e atât de sexy că e agăţată până şi de paraşuta unui Soyuz rusesc, care o salvează dramatic, dar numai pe ea pentru că personajul lui George Clooney e prea prost ca să existe, fantoma lui George Clooney(maximă, epică, NEAŞTEPTATĂ turnură) revine în halucinaţiile unui creier la limita hipoxiei, penru a o salva încă o dată în ultimul moment al ultimului moment prin optimismul şi alura sa de improvizaţionist pe ghinionista Sandra, Wall-E Bullock  se echilibrează şi „se dă” cu extinctorul prin spaţiu dovedindu-le specialiştilor NASA că jetpack-urile sunt mofturi de astronauţi blegi, reuşeşte în cele din urmă să intre în Shenzou, capsula de salvare a staţiei chinezeşti Tiangong, chiar în timp ce aceasta se prăbuşea şi atingea limita superioară a atmosferei, capsula amerizează dar, din cauza incediului izbucnit, Dr. Ryan Stone e nevoită să deschidă trapa capsulei care e astfel inundată şi se scufundă trăgând-o după ea într-o ultimă încercare pentru mult prea încercata Bullock; urmează un curs gratuit de dezbrăcare rapidă subacvatică şi Dr. Ryan Stone iese purificată şi vindecată de traumele trecutului la lumina Soarelui şi adăpostul Pământului gata pentru o nouă zi. Happy end, minunea vieţii, sfârşitul popcorn-ului şi al Cola-ului.

Moment în care, îţi culegi falca de pe jos, le scrii câteva acatiste tuturor criticilor care te-au făcut să aşteţi Gravity cu sufletul la gură şi te cari cu sentimentul neplăcut că eşti un tâmpit care nu înţelege nimic din arta cinematografică.

Cuaron putea să facă un film mare dar ales să facă unul care va ocupa primele poziţii în box-office.

In space no one can hear you scream

Tudor Arghezi 2

Stau cufundat într-un fotoliu undeva în miezul Universului. Parfumul îmi inundă nările și gândul. În fața mea un ecran gigantic, cât o planetă, rulează amintiri. Ca niște nori albi de vară sentimentele năvălesc învăluindu-mi creierul într-o plapumă caldă. Toropeala e blândă și în același timp violentă, ca un frison…

 Umbra

Te urmaresc prin veacuri, prin varste si milenii,
Inca de cand spinarea ti-o-nconvoiai pe branci,
Cand speriat si singur, taras printre vedenii,
Umblai numai sa cauti culcus sau sa mananci.

Insotitoare muta-n odihna si miscare
Si copie leita, croita pe tipar,
Ne-nghesuiam alaturi, ciuliti in ascultare,
La pasu-n frunze-al fiarei flamande, greu si rar.

Ascunsi prin gropi si scorburi, alaturea de tine
Tu nu stiai ca santem intr-unul singur doi,
Impreunati pe viata din doua firi straine
Prin subreda urzeala de aer dintre noi.

Sunt umbra ta, de-a pururi de om neschimbata,
Cu linia schitata aceeasi de contur,
Pe pulberea fierbinte si-n cremenea tocita,
Ca un paianjen negru ce-ti umbla imprejur.

Sunt petecul de noapte, dat tie din nascare,
Si ies si intr-n tine in zori si in amurg.
Din mine vii si-n mine te-ntorci, in bezna mare,
Firimitata-n oameni si-n zilele ce curg.

In mine-i scris destinul cu sloave nevazute.
Ghiceste-ti-l, sa-l afli, de-ti este plin sau gol.
Tatanele zidite aluneca tacute,
De-abia lasand sa traca un fum, ca un simbol.

 

The eye that never sleeps