Lordul luminii – Roger Zelazny

Lordul luminii - Roger Zelazny

“Lordul Luminii”… o carte pe care am citit-o din pura placere a lecturii. M-a bucurat atat de mult LECTURA in sine – nu ideile, nu idealurile urmarite, nu intentiile moralizatoare, ci talentul lui Zelazny de a pune toate acestea intr-o forma atat de accesibila si placuta – incat am uitat sa gandesc. M-am pierdut in cuvintele catifelate sau vulcanice ale lui Zelazny… O proza plina de forta si sensibilitate, de vitalitate si melancolie, dialogurile si descrierile se topesc imperceptibil in melanjul povestii, personajele sclipesc ca niste insule de viata pe pustiul unei lumi la inceputuri.

Mi-a placut intotdeauna mitologia iar Lordul Luminii ne arata ca oamenii pot fi zei… Ce mi-as putea dori mai mult?

Ajuns la sfarsitul cartii mi-e destul de greu sa leg cateva cuvinte despre ea care sa nu strice ceea ce am simtit in timp ce am citit-o si in acelasi timp sa alcatuiasca ceva coerent. Parca v-am spus ca in timp ce citeam m-am pierdut in torentul povestii, nu mi-am facut notite, am aruncat mantia lui Mara peste creier si mi-am lasat inima sa se hraneasca din miraculoasele iluzii ale paginilor. Asa ca in loc sa gandesc atunci trebuie sa o fac acum. Se pare ca tot n-am scapat. Asadar…

Povestea: O mana de oameni, ramasite ale unei civilizatii avansate construiesc o societate intr-un alt colt de Univers. Aici supun in niste razboaie de proportii apocaliptice populatiile lumii pe care doresc sa o colonizeze (demonii rakasha, popoarele marii, mamele teribilei straluciri etc). Stiinta colonizatorilor i-a ajutat sa-si dezvolte anumite aspecte si atribute care le permit sa stapaneasca fortele(focul, apa, electromagnetismul, gravitatia etc.) precum si arme care fie le augmenteaza aceste mutatii fie sunt folosite independent de acestea(Carul Tunetului, Pasarea Garuda, Sulita Stralucitoare, Bagheta de Foc, Talismanul Legatorului etc.). In noua comunitate cunostintele zeilor(ale intemeietorilor numiti uneori Cei Dintai) nu sunt ingaduite oamenilor de rand. Zeii aleg sa pastreze stiinta si implicit puterea doar pentru ei si isi motiveaza optiunea prin faptul ca o societate atat de tanara nu ar putea suporta povara cunoasterii sau nu ar sti sa foloseasca in mod corect aceste cunostinte.Panteonul noii civilizatii este inspirat din mitologia hindusa. O sa enumar foarte succint principalii locuitori ai acestui panteon:

• Brahma este unul dintre cei trei zei din Trimurti(trinitatea hindusa), zeul creatiei. Are un rol organizatoric, de coordonare, preotul sau i se adreseaza cu “Creatorul a toate, Domnul înaltelor Ceruri şi a tot ce se află sub ele” sau “Sub mâna ta cea dreaptă se află Roata Legii(ciclul existentelor). Struneşti catastrofe folosindu-te de un şarpe ca de un frâu”.
• Vishnu este un alt zeu ce face parte din Trimurti. El este personificarea fortelor conservatoare ale naturii, este creatorul Orasului Celest si cel care mentine echilibrul si ordinea acestuia. Echivalentul unui arhitect, al unui administrator este supranumit “Vishnu Pastratorul”. El calatoreste pe Garuda ”al cărei cioc sfărâmă care de luptă”.
• Shiva este zeul care intregeste Trimurti. El este personificarea forţelor distructive ale naturii supranumit ”Domnul Distrugerii”. Calatoreste in Carul Tunetului, un fel de masina zburatoare cu reactie, deoarece despre ea se spune ca lasa in ”urmă-i o dâră de foc”. Echipamentul de lupta al lui Shiva este descris ca avand ”coarne de taur fixate pe un coif lustruit ― platoşa îi arată ca bronzul vechi, dar nu este din bronz; e împodobită cu nişte ornamente în formă de şerpi şi nu pare să-l împovăreze când se mişcă. Într-o mână poartă un trident strălucitor şi nu are nici un scut dinainte”. El este „forţa care desparte atom de atom, distrugând formele tuturor lucrurilor asupra cărora se întoarce”
• Kali sau Durga este si ea una dintre Cei Dintai, participanta la marile razboaie de supunere a populatiilor planetei nou colonizate. Este zeita violentei şi a razbunarii. Este descrisa ca fiind ”bălaie la păr şi la piele. Are ochii ca marea şi zâmbeşte des, cu buze de culoarea sângelui de om. La gât poartă un colier din cranii. Are un arc, iar la cingătoare o sabie scurtă. În mâini ţine un obiect ciudat, ca un sceptru negru, terminat cu un craniu argintiu, care este totodată si roată”. Arma cea mai puternica a sa este sceptrul ei cu roată care „ţipă ca trâmbiţele care vestesc sfârşitul acestui Yuga, şi toţi cei care vin înaintea tângui­rii sale sunt aruncaţi în deznădejde şi confuzie.”
• Poate cel mai complet si mai bine individualizat personaj este Sam zeu si om si sfant deopotriva. El este Mahasamatman, Kalkin, Manjusri, Siddhartha, Tathagatha, Binder, Maitreya, Iluminatul, Buddha şi Sam purtand cate unul sau mai multe nume pentru fiecare intrupare a sa. El este Kalkin Legatorul, luptatorul care a ingenuncheat temutii demoni Rakasha, Mamele Teribilei Straluciri, unul dintre cei mai temuti si mai mari dintre Cei Dintai. Arma sa este ”Talismanul Legatorului” artefact ce il ajuta sa-si canalizeze controlul electromagnetismului. Alaturi de Kali, puternic atasata de el, au fost cuceritorii noii lumi. El este Iluminatul, Buddha, Siddhartha, Tathagatha, Mahasamatman intemeietorul noului budism, cel care a atins Nirvana. Este Manjusri cel care ”care îşi amână asumarea Nirvanei dedicându-se efortului dezinteresat de călăuzire spre ţelul final a celorlalte suflete, încă prinse în ciclul existenţelor”. Este Maitreya, Lordul Luminii cel care a dus la o noua Yuga(un nou ciclu universal al evoluţiei).
• Domnul Agni, ”Domnul Flacarilor” este zeul focului. Este descris ca fiind ”foarte înalt şi poartă pantaloni şi cizme negre. În partea de sus are un veşmânt ciudat. Este ca o mănuşă albă, fără nici un model, care-i acoperă numai mâna dreaptă, întinzându-se în sus pe braţ şi peste umeri, înfăşurându-i gâtul şi ridicându-se strâns şi neted peste tot capul. Doar partea de jos a feţei i se vede, pentru că poartă la ochi lentile mari, negre, care îi stau la o jumătate de palmă depărtare de faţă. La brâu are o teacă scurtă, din acelaşi material alb ca şi haina ― în care, de fapt, nu ţine un pumnal, ci o baghetă.” Arma sa este Bagheta de Foc ”despre care se zice că ar fi pârjolit suprafeţele tuturor celor trei Luni, în vreme ce Domnul Agni stătea pe ţărmul mării şi doar o îndrepta spre ele”.
• Si acum preferatul meu: Yama-Dharma, ”Cel in Rosu”, care soarbe viata cu ochii, zeul morţii şi al lumilor de dedesubt, împlinitor al legii existenţei. Duelul acestuia cu Rild, calaul sfant al zeitei Kali, este unul dintre cele mai frumoase si mai alese din cele ce am citit pana acum. Redau pasajul acesta rostit de Yama: “A fi zeu înseamnă a fi în stare să recunoşti în tine însuţi acele lucruri care sunt importante, iar apoi să loveşti exact acea clapă care le aliniază cu tot ceea ce mai există. Atunci, dincolo de morală sau logică sau etică, eşti vânt sau foc, marea, muntele, ploaia, soarele sau stelele, zborul unei săgeţi, sfârşitul unei zile, fiorul dragostei. Stăpâneşti prin propriile pasiuni guvernante. Cei care privesc la zei spun, atunci, fără ca măcar să le cunoască numele: “El este Focul. Ea este Dansul. El este Distrugerea. Ea este Dragostea.”” care surprinde cel mai bine conditia zeilor din paginile lui Zelazny. El este creatorul tuturor armelor celorlalti zei, puterea lui sta in cunoastere si nu poate muri decat in cazul in care el insusi isi doreste asta. El este Moartea. El este cel care a fost batran inainte de a fi tanar deoarece un accident la varsta adolescentei l-a obligat sa-si schimbe trupul cu al unui om in varsta, este spiritul cel mai liber si mai elevat dintre zei. Motivatiile sale sunt deseori enigmatice sau de natura sentimentala. Asa cum spunea Sam “Moartea” este un idealist. Si totusi tot Sam recunoaste puterea sa incontestabila: “Mă uit, totuşi, la tine şi zic: “El este Moartea”.”.
• Domnul Mara ”Visatorul”, zeul iluziei, cel care inseala simturile, un oponent demn de luat in seama. Este invins in cele din urma de insusi Yama, Zeul Mortii.
• Ratri este zeita noptii, cea care poate controla lumina, putand aduce intunericul,bezna derutand adversarii.
• Kubera este zeul bogăţiei, al ingeniozităţii. El este cel care a conceput Pavilionul Linistii: „acolo, în mijlo­cul renunţării şi al părăsirii, al retragerii şi al plecării, se află cele cinci încăperi numite Amintirea, Frica, Sfâşierea Inimii, Pulberea şi Disperarea”. El este singurul dintre zei care care îşi putea investi lucrul mâinilor cu sentimente şi pasiuni posibil de experimentat de către cei care le foloseau.
• Krishna este unul dintre cei mai vechi şi mai populari zei ai panteonului hindus, cu multiple atribute printre care si talentul de muzician.
• Varuna este zeul apelor si al dreptatii supranumit si ”Varuna cel Drept”
• Nirriti este zeul coruptiei si al intunericului supranumit ”Nirriti Cel Negru”, zeul care ”părăsise Cerurile plin de ură şi de miasma multor blesteme grele”.
• Indra este puternicul zeu al razboiului.
• Murugan este frumosul zeu al tineretii, cu un corp intotdeauna tanar.
• Rudra, zeul indemanarii. Arma lui este arcul cel mare, dat de însuşi zeul morţii, folosind sageti cu senzor termic care şuieră kilometri întregi pe urmele unei ţinte mişcătoare, lovind-o ca un fulger, mortal.
• Mai este si “Tak al arhivelor” cel care se ocupa de arhivele cerurilor.
• Si demonul Taraka, conducatorul demonilor Rakasha.

Si alte fermecatoare personaje pe care nu o sa le mai amintesc aici din lipsa de spatiu.

Practic zeii aleg din lumea veche hinduismul ca forma religioasa pentru recenta comunitate. Abilitatea care le permite zeilor, mai bine zis constiintei lor sa supravietuiasca este si ea o mutatie, poate cea mai de seama: odata transferati intr-un nou corp constiinta lor, sau sufletul sau cum vreti sa-l numiti, ia in stapanire noua gaoace biologica inducandu-i toate abilitatile, amintirile si sabloanele cerebrale ale individului. In acest fel zeii isi asigura imortalitatea si totodata instituie un monopol asupra reciclarii corpurilor(reincarnarii) prin Domnii Karmei. Acesti reprezentanti ai zeilor sunt cei care decid asupra karmei(faptele, actiunile fiecarei fiinte care vor avea drept consecinta viitoarea forma de reincarnare) fiecaruia avand ca optiuni pentru sentinta: reincarnarea intr -o forma superioara de existenta(om sau poate chiar ridicarea la rangul de zeu), reincarnarea intr-o forma inferioara de existenta(maimuta spre exemplu ca in cazul lui Tak) sau moartea adevarata, cea fara cale de intoarcere. Dupa ce au invins populatiile autohtone zeii isi construiesc o citadela in ceruri(Orasul Celest), oras interzis supusilor. Aici, Vishnu arhitectul orasului a proiectat un oras ca o simbioza intre citadin si salbaticie (orasul celest si padurea Kaniburrha), iar ca explicatie pentru acest lucru cuvintele lui Vishnu: “Dacă lumea ar fi toată un oraş locuitorii ar transforma o porţiune din ea în sălbăticie, deoarece în toţi se află ceva care, nelămurit, aspiră ca undeva să existe un capăt al ordinii şi un început al haosului”. Asadar Vishnu era cel care mentine echilibrul orasului celest asigurand ordinea. In sanul zeilor apar insa tensiuni, si chiar insurgenti impotriva noului sistem printre care membri de seama ai panteonului cum ar fi Sam – Kalkin unul dintre Cei Dintai si cel mai mare sustinator al accelerationismului(potrivit caruia cunoasterea zeilor ar trebui impartasita tuturor oamenilor). Principalele reprosuri ale acestuia sunt actiunile discretionare ale zeilor in ceea ce priveste judecata domnilor Karmei precum si tinerea sub cheie a stiintei zeilor fata de oamenii de rand.

El paraseste orasul zeilor si intreprinde o serie de actiuni impotriva panteonului: ataca templele domnilor Karmei, alege si propovaduieste budismul ca forma de raspuns pentru religia oficiala, budismul fiind o religie in care Nirvana, starea suprema poate fi atinsa fara ajutorul zeilor, elibereaza demonii Rakasha inlantuiti de el insusi pentru a-l ajuta intr-un razboi impotriva Cerurilor. Este prins in cele din urma, va fi sacrificat fiind lasat prada tigrilor ce populau padurea Kaniburrha, unii spun ca insisi zeii transfigurati in tigri l-ar fi rapus. El reuseste sa scape datorita abilitatii dobandite de la conducatorul demonilor Taraka. Acesta il posedase la un moment dat dandu-i puterea ca energiile sale sa existe independent de trup. Cand unul din zei, Murugan, imediat dupa vanatoarea organizata pentru a-l ucide pe Sam este gata sa isi ia noul corp, energiile lui Kalkin reusesc sa i-o ia inainte si astfel reuseste sa supravietuiasca si inca in sanul comunitatii zeilor. Evadeaza din Ceruri din nou, isi aduna fortele si totul culmineaza cu o mare batalie intre zei si aliatii lui Sam printre care se numara Ratri, Kubera, domnul Yama din partea zeilor, Tak, precum si Nirriti si hoardele lui de zombie, demonii Rakasha si ultima supravietuitoare a Mamelor Teribile Straluciri. Este invins dupa o batalie de proportii monumentale in care se lupta zei si oameni si populatiile autohtone deopotriva. Sufletul lui Sam este proiectat in marele nor magnetic ce inconjoara planeta, domnul Yama reuseste sa scape printr-un subterfugiu(un soi de teleportare) iar Kubera este de negasit. In schimb Tak este condamnat sa fie reincarnat in maimuta iar Ratri zeita noptii va avea drept reincarnari doar corpuri batrane si instabile.

Dupa multi ani Yama reuseste sa-l aduca din nou pe Sam intr-o forma umana, extragandu-i energiile din marele nor magnetic. Sam isi aduna inca o data aliatii, dar de data aceasta situatia este diferita. Domnul Nirriti reprezinta amenintarea, forta si arsenalul lui crescusera considerabil de la ultima mare batalie. Instituise si o noua religie care avea elemente asemanatoare crestinismului. In batalia impotriva lui Nirriti care ameninta lumea cu un ev de intuneric Sam se aliaza cu zeii punand ca si conditie acceptarea accelerationismului. Zeii castiga si astfel noua ordine este instaurata, o epoca a pacii si cunoasterii. Sfarsitul lui Sam este ambiguu, scriitorul oferind cum el insusi spune o varianta pentru fiecare, pentru ”moralişti, mistici, reformatori sociali sau roman­tici”.

Sunt multe lucruri pe care nu le-am spus din lipsa de spatiu, dar inainte sa inchei vreau sa amintesc frumusetea descrierii luptelor atat intre armate cat si intre indivizi, dinamica actiunii, finetea detaliului, totul contribuie la vizualul paginilor, al cuvintelor… Parca am urmari un film ale carui cadre iau nastere treptat, pe masura ce citim… Lordul Luminii e finalmente o carte a libertatii, a libertatii religioase, politice, sociale, a libertatii de alegere a fiecaruia indiferent de riscurile pe care le implica aceasta.

Las cuvintele lui Zelazny sa traga cortina: ”Dar priviţi în jurul vostru… Moartea şi Lumina se află pretutindeni, întotdeauna, şi ele încep, sfârşesc, se luptă, asistă în şi la Visul Nenumit care este lumea, arzând cuvinte în Samsara, poate pentru a crea ceva fru­mos.”

Thirsty tree of death

Te-ai născut ca cel mai alunecos om din lume. Erai atât de alunecos în clipa în care ai luat prima gură de realitate, încât medicul te-a scăpat pe gresia albă a sălii de naşteri şi dus de o forţă nevăzută, te-ai mai oprit doar la ieşirea din spital.

Ţi-ai petrecut copilăria alunecând pe pajiştile albastre ale cerului în zilele de vară sau pe râul îngheţat al iernii, glisând imperceptibil pe lângă părinţi, rude sau prieteni, concitadini la fel de alunecoşi ca şi tine.

Sufletele trec, se ating, se înghesuie, se împing, se îngrămădesc, se ghemuiesc în sufletul tău, dar degeaba, pentru tine, pentru ei tactilul nu există.

Ridici ochii, cobori ochii şi atât! Nu există orizont, nu există orizontală, stânga sau dreapta, faţă sau spate. O singură axă, nicio direcţie, niciun sens. Sub tine vezi iarba înghiţindu-ţi picioarele reci şi sus cerul de un albastru albicios prăbuşindu-se peste fruntea senină sau mâini calde şi moi, un păr catifelat ce crede ca-ţi mângâie obrazul, buze ce îşi închipuie că te scaldă în carne şi tu, tu care te trezeşti deasupra ta, privindu-te cum aluneci impasibil, ca o umbră, mai departe, tot mai departe, fără conştiinţa, durere sau bucurie. Aluneci prin timp, aluneci prin spaţiu, prin viaţă, nimeni şi nimic nu te poate amărî sau alina, nu poţi să fii rănit şi nu poţi să răneşti, totul e atât de lubrifiat, cerul, pământul şi oamenii, şi sufletele şi visele lor. Poţi doar să te priveşti, ca pe un vapor ce se scufundă într-o mare fără fund, şi să-ţi doreşti cu furie, cu disperare să poţi să te agăţi de ceva, să te oprească, să te salveze cineva din curgerea asta fără sens, ce pare a nu avea sfârşit. Dar ceilalţi sunt la fel ca tine, prinşi în pelerinajul propriilor alunecări! Mâini ce ating alte mâini fără să le poată încetini sau prinde, feţe contorsionate, încercând să-şi oprească lacrimile să nu mai curgă, suflete rămase în spate, izbind în corpuri ce le-au luat-o înainte. Degeaba! Nimeni şi nimic nu poate opri scurgerea lor sau a celorlalţi!

Măcar visele de-ar fi cumva legate de tine! Dar nici măcar ele. Sunt la fel de netede, de lustruite. Toate visele… Vise de gheaţă, cu viaţă de gheaţă, cu timp şi Univers de gheaţă; visezi necontenit, perpetuu întinderi nesfârşite de diamant şi oameni ce patinează, unii mai artistic, alţii abia menţinându-şi echilibrul, dar patinează cu toţii fără oprire.

Visezi ceea ce trăieşti şi trăieşti ceea ce visezi, nu există scăpare, nu există ieşire. Lumina alunecă şi ea prin tuneluri de întuneric în alt întuneric.

Şi în continuare aluneci, aluneci prin timp ca pe un tobogan cu apă, ca pe derdeluşul dealurilor de acasă, doar că acum peisajul s-a schimbat, pielea ta trandafirie şi tare e acum moale şi scofâlcită, dar la fel de alunecoasă, părul tău negru a devenit din ce în ce mai nins, de parcă sufletele atâtor ierni s-au cuibărit în el, ochii ţi s-au scufundat şi ei în orbite şi ai scăzut cumva, corpul tău este supus unei contracţii ca cea a sârmelor de curent întinse de frig. Devii mai mic, din ce în ce mai mic şi odată cu asta te prelingi mai departe, dar parca ritmul s-a înteţit, sufletul tău a rămas atât de mult în urmă, încât atunci când îl strigi durează zile până să te audă şi alte zile până să primeşti vreun răspuns. Doar atunci când îl primeşti ai cumva un vag sentiment de linişte, el e undeva departe încă, departe de gaura aceea ciudată, ca un început de sfârşit ce se cască în faţa ta, necruţătoare şi slută.

Aluneci din nou, aluneci, acum ştii şi de ce, o ştii cu fiecare celulă, o ştie fiecare parte a corpului tău, aluneci spre moarte şi viaţa îţi apare din ce în ce mai lucioasă. O mişcare haotică, în care fiecare atom de carne fuge cuprins de panică, îţi destramă fiinţa. Şi în timp ce te eliberezi de tine, te uiţi în jur, te uiţi şi te miri că te mai poţi mira cum atât de aproape epave ca şi tine dau din mâini şi din picioare, se agită, se zbat, sunt ocupaţi şi ambiţiosi, hipearctivi şi optimişti, şi ochii îţi crapă de consternare. Dar dacă te apropii puţin de faţa lor şi îi priveşti în ochi, înţelegi, masele acelea vagi albe şi adânci, informe ca o ceaţă de toamnă, irişii, pupilele înghiţite de neguri. Orbii, orbii îşi strigă stigmatul bătând cu beţele lor sensuri giratorii din care nu ies niciodată.

Ridici ochii şi membrana albastră a cerului devine pentru o clipă transparentă, şi vezi cum scheletele planetelor, inclusiv a noastră, alunecă, se târăsc, ca nişte reptile reci şi umede, prin acest Univers gol, odată cu noi, odată cu viaţa, cu conştiinţa, odată cu banii. În jur bancuri de planete fug din calea unor rechini cosmici. Un dinamism lent, dar năucitor în care totul alunecă, de la atom la galaxii, mânat de o mecanică, o sete a absenţei. Şi tu, o umbră fără stăpân, tu cum ai putea să rămâi?

Viaţa, un devorator de fapte, timpul, un devorator de amintiri, reţii şi uiţi deopotrivă bucurii sau tristeţi fără discriminare. Memoria ţi se prelinge ca un lichid incolor prin ochi, prin gură şi nas, prin urechi, prin fiecare por al pielii. Tânăr, înghiţi viaţa întreagă, ca o reptilă ce îşi înghite prada, dar pe măsura ce înaintează în corpul tău devenit un stomac imens, îmbibat de moarte ca de un suc gastric, ea este digerată, asimilată pâna la disoluţie.

Death tree

Not another Obama

M-am săturat de Obama şi de ceremonii de milioane de dolari! M-au înnebunit toate ziarele şi televiziunile cu Obama lor! Nu înţeleg cum poate fi atât de elogiat un preşedinte care n-a facut nimic încă, în afară de faptul că a aşteptat să fie votat.

Marele spadasin al vorbelor şi al pixului, Obama, cu o simplă împunsătură direct în poponeaţă(asta e, ceva tot trebuie să ne doară) o să ne facă pe toţi bogaţi! Sau mai rău.. Fericiţi! 😀 Mai bine ar avea grijă de bogaţii lui care, cu ochii lor pofticioşi, s-au jucat cu puţa-n bani şi au trântit ditamai criza. Criză după care trag toţi fraierii, adică noi, în caz că aveţi dubii.

La ceremonie au avut şi fanfară, tun şi… recuzita de zombies folosită în seria „…of the dead” :D. Mai lipsea ca tunul să tragă cu hamburgeri şi mulţimea, ovaţionând în rafale scurte „O-ba-ma!!!, O-ba-ma!!!, O-ba-ma!!!”, ar mai fi avut puţin şi intra în orgasm.

America, ţara în care show-ul e mai real decât realitatea. Acolo nu are nimeni de ce să-şi facă griji: de soldaţii din Irak sau din alte teatre de operaţiuni se va ocupa genialul doctor House între două episoade(bineînţeles că vor scăpa toţi doar nu degeaba e el genial, dar doar după ce îşi pune dilema dacă sunt sau nu turbaţi, aşa, pentru suspans), „soţiile disperate” şi nesatisfăcute vor putea să plângă oricând pe umărul masiv al lui Oprah, copiii vor avea mereu KFC, McDonald’s, Burger King şamd. şi dacă toate astea nu îi satisfac vor putea oricând să-şi împuşte câţiva colegi ca să vadă cum e feelingu’, iar restul lumii.. Ei, restul lumii îl va avea pe Sfântul Obama, poate o să ne împartă nişte icoane cu el şi atunci vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. EL ne va însoţi pretutindeni.

Aşadar, trăiască Obama şi pinguinii!

God save Obama!

Legally blonde

Eram la casă la Praktiker. La un moment dat intră o tipă blondă, bună rău de tot, genul care ridică şi după care se întorc toate capurile. Se uită puţin derutată, după care i se adresează pe un ton foarte afectat tipului de la informaţii:

– Spuneţi-mi vă rog, unde găsesc „sexia” de scule electrice?

La care tipul, foarte serios:

– Îmi pare rău, nu ţinem vibratoare.

Tot drumul spre casă nu m-am putut opri din râs 😀

It wasn't me!

Ada Milea – Tertium Non Datur

Il Tempo

Cerul de siliciu… Ziua un ochi mare de topaz fluid şi unul mai mic noaptea, rece ca cel al unui mort… Undeva în tine, adânc, atât de adânc încât nici măcar nu eşti sigur de prezenţa ta acolo, alţi doi perfect simetrici, migdalaţi, minerali de un verde obsidian se înfig fix, ca doua suliţe negre în ochii tăi de granit abia solidificat, dar pe care au început deja sa crească lichenii ruginii ai amurgului.

Şi timpul…

Timpul…

Orele devin nisip.Timpul devine deşert. Încolăcindu-se, în jurul tău creşte un deşert de timp şi fiecare granulă e o oră. În centrul său stai, îngrozitor şi veşnic, tu: inima ciclonului cronologic în sânul căruia rag anii. Ceva îţi mişună în păr, o mătreaţă mişcătoare ca un muşuroi de furnici. Sâsâitul ei pe scalpul uscat. Te scuturi uşor nedumerit: nisip! Cu ochii mijiţi ridici o privire cariată: din cer plouă cu timp. Bălţi de nisip… Minute, ore, luni, ani, poate secole… Cine poate şti? În jur verdele a dispărut cu desăvarşire. O mare arsă, gălbui-roşiatică i-a luat locul în timp ce în tine ard incendii fără sfârşit. Sufletul tău e eretic şi lumea un rug. Şi aştepţi şi astepţi… Şi-ţi pare că nu se mai termină. Pe inima ta obosită, stepe se înmulţesc sub forma unor pete violete şi, în bătăile sale rare şi sacadate asemenea roţilor de tren în noapte, simţi cum până şi tu începi să te abandonezi. O uitare de sine îţi poleieşte fiinţa ca un bronz excesiv în timp ce în craniul tău un barman nebun prepară un cocteil de demenţă, amnezie şi neant. Te confunzi cu deşertul, nimeni nu mai ştie unde se termină el şi unde începi tu. Şi totuşi…totuşi, când ai obosit până să şi speri, susurul ca un cântec de leagăn sau mai degrabă ca o litanie ce aproape că te împrietenise cu moartea în curgerea sa nesfârşită şi monotonă, scade încet, încet în intensitate. Încă două, trei foşniri izolate abia sesizabile şi apoi…Tăcere…

Cumplită, feroce tăcere… Ca cea care mângâie aerul după erupţia unui vulcan când încă ninge cu fulgi de cenuşă peste gemetele stinse… Pe conştiinţa ta fosilizată premoniţii ciudate, ecouri de viitor sau poate de trecut alcătuiesc mozaicuri stranii, simboluri strâmbe. Le priveşti buimac ca pe un alfabet străin, lipsit de noimă… O taină… Un repaus… Eşti cuprins de o stare nedefinită, parcă ai fi din nou copil şi totuşi nu, daca ai şti cum e ai putea crede că e aproape fericire. O perioadă te mulţumeşti cu asta sau aşa crezi. De fapt ţi se permite… Dar nu! Eşti trezit iar, ca dintr-o hibernare de o mie de ani. Timpul te-a găsit din nou şi în ghearele sale nu mai poţi rătăci, un duş taios de nisip prăvălit peste tine într-o învălmăşeală ca de corpuri zvârcolinde îţi întipăreşte pe trup realitatea. Totul durează atât de puţin… Pielea ta e acum o pânză zdrenţuită, nisipul nu o pensulă, ci mai degrabă un cuţit şi sângele, sângele e culoarea, singura, o culoare ce tâşneste însă din pânză în loc să intre în ea. Timpul a pictat în trupul tău enigme şi soluţii, întrebări şi răspunsuri, alţii le-ar spune riduri sau poate cicatrici… Preferi să eviţi asta… Eşti un puzzle viu cu un suflet carbonizat, doar mintea ţi-e încă intactă, neatinsă, ca o cutie neagră funcţionând perfect, implacabil asemenea unui metronom… Blestemata!

Şi ştii acum, şi înţelegi cu toată fiinţa ta, limpede şi dureros ca şi cum cineva ţi-ar cresta cu un pumnal fiecare organ, fiecare venă că pentru a scăpa din deşertul tău singura şansa pe care o ai e să-l digeri în întregime.

Cu pumnii plini îţi îndeşi lacom nisipul în gură şi sfărâmi scrâşnind între măsele orele pline de salivă, înghiţind aproape fără să respiri, dornic să termini cât mai repede. Şi mesteci şi înghiţi, şi mesteci şi înghiţi până când esofagul e o rană, până când dinţii şi măselele ţi s-au transformat într-o pulbere fină înghiţită şi ea odată cu nisipul, până când speriat, deşertul însuşi te-a supranumit pe drept cuvânt Moara de Nisip.

Dar vai! cu cât devorezi mai mult cu atât în jur deşertul creste tot mai mare şi mai încins, parcă cineva de undeva îl alimentează continuu, necruţător, ca o glumă amară. Lipsit de dinţi, cu pielea jupuită mirosind a foc şi a fum şi apa ochilor sfârâind în orbite, cu izvoarele de salivă secate înghiţi mereu nisipul înmuiat acum în sângele ce curge clocotind din rănile ce odată fuseseră gingii.

Privirea ta fixă, ochii întorşi de la alţi ochi şi pironiţi în cer de atâta vreme au început să obosească şi o clipă, doar pentru o blestemată clipă i-ai scăpat spre pământul fierbinte. Însă infimul moment a fost de ajuns, mai de ajuns decât o întreagă eternitate pentru a sesiza cumplitul adevăr: lipsit de picioare, cu un tors culcat pe o dună gigantică şi lumina ce proiectează în lacrimile ochilor din adânc nisipul neschimbat ce curge din tine fără oprire sporind movila al cărui vârf eşti tu însuţi!

Desert power

Zâtul – Tatiana Tolstaia

Zâtul – Tatiana Tolstaia

Trebuie sa spun mai intai ca inca de la primele pagini din carte si pana la sfarsit nu am putut sa scap de tentatia de a face tot timpul o comparatie cu lumea comunista.Fiind nascut abia in 1983 stiu destul de putine lucruri despre comunismul romanesc, despre cel rusesc aproape nimic, doar ce mi-au spus parintii, ce am citit eu asa ca am inceput incetul cu incetul sa incerc sa-mi fac o imagine cat de cat acceptabila despre perioada in care am trait si eu cei 7 ani de-acasa As putea sa spun ca in aceasta privinta Zatul a fost cea mai sentimentala carte pe care am citit-o. Desi nu se vorbeste in mod explicit despre comunism ca in altele pe tot parcursul ei transpare insa aceasta paralela. Tolstaia a construit o fictiune puternic ancorata in realitate.

Actiunea se petrece intr-o Moscova redusa la dimensiunile unui sat izolat de restul lumii condusa de un dictator care(cum s-ar fi putut altfel) da si noul nume(Fiodor Kuzminsk) orasului pe care il conduce. O salbaticie vasta si abia cercetata inconjoara Fiodor Kuzminsk-ul, sporind izolarea oamenilor si taind elanul celor ce s-ar aventura prea departe: padurile nesfarsite ale nordului in care bantuie nestingherit Zatul hranindu-se cu suflet de om, spre vest o campie a plangerii, un drum al regretelor ce cresc pe masura ce te indepartezi de locul natal (aici cred ca Tolstaia face o aluzie la imposibilitatea celor legati de pamantul natal de a-l parasi indiferent de viata pe care o duc acolo, la dorul celor exilati sau emigrati deopotriva intr-un Occident pe care il credeau izbavitor), in sud locuiesc cecenii, populatii barbare, dincolo de o stepa imensa, iar dincolo de ceceni abia banuita o mare azurie in timp ce la rasarit se intind paduri de spiripini dintre care unii poarta atat de ravnitii foculeandri.

Descrierile lungi si atat de expresive pe care le face Tolstaia in nenumarate randuri pe parcursul cartii degaja un iz de melancolie, de nostalgie dupa un univers pierdut. Pentru noi cei care citim evenimentele din carte acestea par o cadere in timp, o reintoarcere la mit. Cei nascuti dupa prapad au aceleasi superstitii, aceeasi intelegere mitica a lumii ca la inceputurile umanitatii. Natura a renascut autentica, in forma ei originara, neatinsa de om. Muntii albastri, vaile, dealurile, padurile, campiile, iarba totul degaja o atmosfera de natural, de firesc. Natura este din nou stapana, impunatoare, terifianta, grandioasa. Tolstaia foloseste un artificiu pe care nu l-am mai intalnit in nicio carte citita de mine: incepe cu o descriere exterioara a locurilor apoi trece brusc la persoana a II-a, la o descriere interioara, la emotii si ganduri, lasate fara un proprietar de drept, fapt ce te transpune in lumea descrisa de ea, tu te muti din spatele filelor in lumea cartii, esti acolo, alaturi de gugustiuci, simti si tu emotia, frica, bucuria, tristetea lor, peste tine parca se prabusesc noianele de zapada, frigul si noaptea, la tine urla vuietul viscolului, tu simti in ceafa respiratia rece a Zatului. Iti simti inima cat un purice, te ascunzi si tu intr-un cotlon al camerei, iti opresti respiratia si frica iti raceste pielea si tremuri asemenea lui Benedikt in bezna izbei sale.

Nimic nu a scapat neatins de marele Prapad. Totul e contaminat, prapadul sau dictatura sau comunismul a dus la mutatii in oameni si in locuri. Mutatiile interioare, spirituale sunt atat de puternice incat se manifesta in mutatii vizibile, organice, biologice(cateva exemple sugestive in aceasta privinta sunt cel caruia ii crescusera urechi pe tot corpul-aluzie la meseria de informator o meserie practic inventata de comunism, apoi ghearele ce cresteau in intreaga familie a Olenkai ca un semn al dezumanizarii si al bestialitatii, obezitatea Olenkai si a mamei sale, sugestive pentru voracitatea si egoismul acestora, apar intr-un contrast evident cu o anorexie mentala, parca li s-ar fi atrofiat creierele, discursul lor se rezuma exclusiv la mancare, cel putin al mamei). Marzacii sunt conducatorii, dispusi ierarhic si monopolizand cunostintele lumii de dinainte, in drumul lor spre control pana la suprema abominatie: Fiodor Kuzmici vazut ca unic inventator, artist, erou, cel care da gugustiucilor portii mici din cunostintele la care are acces bineinteles prezentandu-se pe sine ca autor. Sanitarii(cu trimitere la agentii securitatii) sunt cei care vindeca omul de a fi om, vindeca omul de umanitate, vindeca omul de curiozitate care este in fapt elementul esential al naturii umane(cartile arhetiparite, poate imaginea proprietatii si a gandirii personale nu trebuie detinute decat de marzaci ca unici administratori ai cunoasterii si lumii). Sanitarii pleaca de la ideea ca toti oamenii sunt bolnavi si trebuie vindecati, chiar daca acest lucru e contrar firii(boala nu e in carti ci in cap), ori oameni fara cap si constiinta sunt de neconceput, fapt ce marcheaza dispretul in primul rand fata de oameni si fata de gandire al comunistilor. Sunt prezentate astfel doua dintre caracteristicile din care a izvorat forta comunismului: teroarea si nestiinta oamenilor. Mecanismele comunismului sunt neclare, vagi pentru a determina o confuzie cat mai mare prin randurile omului obisnuit care se minuneaza asfel de asa-zisa stiinta a conducerii. Gugustiucii sunt oamenii simpli cei care incearca sa se adapteze catastrofei ce a cazut pe capul lor. Pe langa acestia mai apar insa si indaptatii impartiti si ei in doua categorii:

o Fostii, emblema a intelectualului intangibil, datorita ori utilitatii sale evidente, ori unor mutatii care inspira respect si frica totodata(de ex focul pe care il poate produce Nikita Ivanici valabil in ambele cazuri)

o In privinta Degeneratilor, nu prea stiu ce sa zic, astept si alte pareri. Pot sa fac doar o ipoteza: la urma urmei as risca sa zic ca sunt tot un fel de intelectuali(vezi Teteria care seamana foarte bine cu unii asa zisi intelectuali aka Vadim Tudor si altii ca el), ei au ajuns slugile marzacilor, adepti ai sistemului nu din convingere ci doar din interese meschine, au devenit insa cu timpul slugi inraite, fara respect pentru nimeni, nici chiar pentru stapanii lor, fiinte abrutizate pana la limita identificarii umanului(si-au pierdut mersul biped, o fi si acesta un simbol al servilismului, al decaderii?).

Evolutia lui Benedikt incepe practic din momentul casatoriei cu Olenka. Pana atunci e un gugustiuc simplu si lipsit de mari probleme. Cartile sunt momeala perfecta aruncata de socru lui Benedikt(fiecare persoana isi are pretul si slabiciunile ei iar cei mai de seama securisti erau buni cunoscatori ai psihologiei umane), ele devin o obsesie, o boala, un drog, inoculeaza in Benedikt fronda, nesupunerea, gandirea personala si astfel socrul castiga un aliat puternic in tentativa sa de a-l uzurpa pe Fiodor Kuzmici. In mod paradoxal cartile semnaleaza inceputul dezumanizarii lui Benedikt, lipsa cartilor este cea care il determina sa omoare un om si sa devina una dintre cele mai temute Glugi Rosii. Ajunge in cele din urma o epava si isi marturiseste deschis fata de socru dorinta de a-l rasturna pe Fiodor Kuzmici dupa ce ajunge in turnul orasului si vede foisorul acestuia care trebuia numaidecat sa contina sumedenie de carti. Cartile nu au intotdeauna un efect benefic mai ales in mintile marginite, lipsite de profunzime(Benedikt nu intelege concepte esentiale pentru om cum ar fi compasiunea, libertatea, demnitatea, constiinta, insasi Nikita Ivanici il sfatuieste sa invete mai intai alfabetul). De ce spun Benedikt si socrul ca ei salveaza cartile, de ce dau un sens care se vrea pozitiv unei munci atat de murdare? Ei acuza gugustiucii ca nu au mainile curate si distrug cartile, pe cand ei nu au sufletul curat, ori o carte poate fi citita cu maini murdare dar niciodata cu un suflet murdar. Arta nu este niciodata amenintata de oameni(piere arta asa cum zice adesea socrul) ci exista pentru oameni. Totusi Benedikt nu e niciodata pe deplin pierdut, la inceput el o iubeste sincer pe Olenka, are tresariri de mila la moartea Lukinisnei, in gandurile sale se regasesc ecouri dinspre moarte la care mediteaza, cand sta singur alaturi de corpul neinsufletit al acesteia, este chinuit de remuscari dupa ce ucide unul dintre gugustiuci pentru o carte. Se intalneste de mai multe ori cu Nikita Ivanici, care incearca sa-i inspire idealuri, chiar creaza impreuna o statuie a lui Puskin, singura care nu este atinsa de coruptia din jur, simbol al renasterii(dovada ca supravietuieste chiar si focului din finalul cartii). Nikita Ivanici incearca sa dea startul unei renasteri spirituale asa cum o numeste el insa aceasta avea sa ceara sacrificii mai mari decat si-ar fi inchipuit.

In cele din urma o revolutie are loc, Fiodor Kuzmici moare ca un las, despuiat de aura sa de intangibilitate, urmarit ca un sobolan prin camera plina de carti, ucis chiar de insusi Benedikt. Socrul ajunge la randu-i dictator, un tiran inlocuit cu altul, nicio schimbare. Schimbarea adevarata se produce insa la final cand focul purificator al lui Nikita Ivanici marcheaza inceputul lumii noi. Oamenii trebuie sa se desprinda de persoanele providentiale de Fosti, de dictatori si sa o ia singuri de la capat. Cu toate astea Fostii ii vor privi si indruma in stradaniile lor, desi mor pe pamant vor ramane vii in constiinta celor ce vor fauri lumea noua si pe baza invataturilor acestora.

Iar la final am lasat loc de o provocare. Cine sau ce este de fapt Zatul?

Eu cred ca Zatul e in noi, in fiecare din noi, e ceea ce are omul mai rau, e partea din fiinta ta de care te temi, care te bantuie si de care ai vrea sa scapi. Insa nu exista scapare din tine. Zatul e omniprezent, face parte din tine, e inseparabil, de el nu poti sa fugi, nu poti sa te ascunzi, poti doar sa-i faci fata. Benedikt simte rasuflarea rece a Zatului tot timpul inainte de a intra in familia lui Kudeiar Kudeiarici. O simte in noptile lungi si reci ale iernii, in bezna groasa a izbei, in suieratul viscolului. Zatul e o presimitire, o presimitire funesta care ii da tarcoale mereu. Odata intrat in familia socrului, presimtirea si obsesia si teama Zatului se estompeaza, caci Benedikt devine incetul cu incetul Zatul insusi(lucru pe care il spune si socrul: “Tu esti Zatul.”, “N-ai de ce sa te temi… N-ai de ce sa te temi… Esti intre ai tai…”; odata ajuns in turnul orasului Benedikt urla: “Iiiiii-iiiiiiiiii-iiiii…! striga Benedikt cuprins de beatitudine”, oare cum se aude urletul lui de la inaltimea turnului de veghe peste intinderea orasului), Benedikt este inghitit de latura intunecata a fiintei umane dar se salveaza in cele din urma spre sfarsitul romanului ajutat si de focul lui Nikita Ivanici. Lui Benedikt i se da astfel o a doua sansa.