Legally blonde

Eram la casă la Praktiker. La un moment dat intră o tipă blondă, bună rău de tot, genul care ridică şi după care se întorc toate capurile. Se uită puţin derutată, după care i se adresează pe un ton foarte afectat tipului de la informaţii:

– Spuneţi-mi vă rog, unde găsesc „sexia” de scule electrice?

La care tipul, foarte serios:

– Îmi pare rău, nu ţinem vibratoare.

Tot drumul spre casă nu m-am putut opri din râs 😀

It wasn't me!

Ada Milea – Tertium Non Datur

Il Tempo

Cerul de siliciu… Ziua un ochi mare de topaz fluid şi unul mai mic noaptea, rece ca cel al unui mort… Undeva în tine, adânc, atât de adânc încât nici măcar nu eşti sigur de prezenţa ta acolo, alţi doi perfect simetrici, migdalaţi, minerali de un verde obsidian se înfig fix, ca doua suliţe negre în ochii tăi de granit abia solidificat, dar pe care au început deja sa crească lichenii ruginii ai amurgului.

Şi timpul…

Timpul…

Orele devin nisip.Timpul devine deşert. Încolăcindu-se, în jurul tău creşte un deşert de timp şi fiecare granulă e o oră. În centrul său stai, îngrozitor şi veşnic, tu: inima ciclonului cronologic în sânul căruia rag anii. Ceva îţi mişună în păr, o mătreaţă mişcătoare ca un muşuroi de furnici. Sâsâitul ei pe scalpul uscat. Te scuturi uşor nedumerit: nisip! Cu ochii mijiţi ridici o privire cariată: din cer plouă cu timp. Bălţi de nisip… Minute, ore, luni, ani, poate secole… Cine poate şti? În jur verdele a dispărut cu desăvarşire. O mare arsă, gălbui-roşiatică i-a luat locul în timp ce în tine ard incendii fără sfârşit. Sufletul tău e eretic şi lumea un rug. Şi aştepţi şi astepţi… Şi-ţi pare că nu se mai termină. Pe inima ta obosită, stepe se înmulţesc sub forma unor pete violete şi, în bătăile sale rare şi sacadate asemenea roţilor de tren în noapte, simţi cum până şi tu începi să te abandonezi. O uitare de sine îţi poleieşte fiinţa ca un bronz excesiv în timp ce în craniul tău un barman nebun prepară un cocteil de demenţă, amnezie şi neant. Te confunzi cu deşertul, nimeni nu mai ştie unde se termină el şi unde începi tu. Şi totuşi…totuşi, când ai obosit până să şi speri, susurul ca un cântec de leagăn sau mai degrabă ca o litanie ce aproape că te împrietenise cu moartea în curgerea sa nesfârşită şi monotonă, scade încet, încet în intensitate. Încă două, trei foşniri izolate abia sesizabile şi apoi…Tăcere…

Cumplită, feroce tăcere… Ca cea care mângâie aerul după erupţia unui vulcan când încă ninge cu fulgi de cenuşă peste gemetele stinse… Pe conştiinţa ta fosilizată premoniţii ciudate, ecouri de viitor sau poate de trecut alcătuiesc mozaicuri stranii, simboluri strâmbe. Le priveşti buimac ca pe un alfabet străin, lipsit de noimă… O taină… Un repaus… Eşti cuprins de o stare nedefinită, parcă ai fi din nou copil şi totuşi nu, daca ai şti cum e ai putea crede că e aproape fericire. O perioadă te mulţumeşti cu asta sau aşa crezi. De fapt ţi se permite… Dar nu! Eşti trezit iar, ca dintr-o hibernare de o mie de ani. Timpul te-a găsit din nou şi în ghearele sale nu mai poţi rătăci, un duş taios de nisip prăvălit peste tine într-o învălmăşeală ca de corpuri zvârcolinde îţi întipăreşte pe trup realitatea. Totul durează atât de puţin… Pielea ta e acum o pânză zdrenţuită, nisipul nu o pensulă, ci mai degrabă un cuţit şi sângele, sângele e culoarea, singura, o culoare ce tâşneste însă din pânză în loc să intre în ea. Timpul a pictat în trupul tău enigme şi soluţii, întrebări şi răspunsuri, alţii le-ar spune riduri sau poate cicatrici… Preferi să eviţi asta… Eşti un puzzle viu cu un suflet carbonizat, doar mintea ţi-e încă intactă, neatinsă, ca o cutie neagră funcţionând perfect, implacabil asemenea unui metronom… Blestemata!

Şi ştii acum, şi înţelegi cu toată fiinţa ta, limpede şi dureros ca şi cum cineva ţi-ar cresta cu un pumnal fiecare organ, fiecare venă că pentru a scăpa din deşertul tău singura şansa pe care o ai e să-l digeri în întregime.

Cu pumnii plini îţi îndeşi lacom nisipul în gură şi sfărâmi scrâşnind între măsele orele pline de salivă, înghiţind aproape fără să respiri, dornic să termini cât mai repede. Şi mesteci şi înghiţi, şi mesteci şi înghiţi până când esofagul e o rană, până când dinţii şi măselele ţi s-au transformat într-o pulbere fină înghiţită şi ea odată cu nisipul, până când speriat, deşertul însuşi te-a supranumit pe drept cuvânt Moara de Nisip.

Dar vai! cu cât devorezi mai mult cu atât în jur deşertul creste tot mai mare şi mai încins, parcă cineva de undeva îl alimentează continuu, necruţător, ca o glumă amară. Lipsit de dinţi, cu pielea jupuită mirosind a foc şi a fum şi apa ochilor sfârâind în orbite, cu izvoarele de salivă secate înghiţi mereu nisipul înmuiat acum în sângele ce curge clocotind din rănile ce odată fuseseră gingii.

Privirea ta fixă, ochii întorşi de la alţi ochi şi pironiţi în cer de atâta vreme au început să obosească şi o clipă, doar pentru o blestemată clipă i-ai scăpat spre pământul fierbinte. Însă infimul moment a fost de ajuns, mai de ajuns decât o întreagă eternitate pentru a sesiza cumplitul adevăr: lipsit de picioare, cu un tors culcat pe o dună gigantică şi lumina ce proiectează în lacrimile ochilor din adânc nisipul neschimbat ce curge din tine fără oprire sporind movila al cărui vârf eşti tu însuţi!

Desert power