Te-ai născut ca cel mai alunecos om din lume. Erai atât de alunecos în clipa în care ai luat prima gură de realitate, încât medicul te-a scăpat pe gresia albă a sălii de naşteri şi dus de o forţă nevăzută, te-ai mai oprit doar la ieşirea din spital.
Ţi-ai petrecut copilăria alunecând pe pajiştile albastre ale cerului în zilele de vară sau pe râul îngheţat al iernii, glisând imperceptibil pe lângă părinţi, rude sau prieteni, concitadini la fel de alunecoşi ca şi tine.
Sufletele trec, se ating, se înghesuie, se împing, se îngrămădesc, se ghemuiesc în sufletul tău, dar degeaba, pentru tine, pentru ei tactilul nu există.
Ridici ochii, cobori ochii şi atât! Nu există orizont, nu există orizontală, stânga sau dreapta, faţă sau spate. O singură axă, nicio direcţie, niciun sens. Sub tine vezi iarba înghiţindu-ţi picioarele reci şi sus cerul de un albastru albicios prăbuşindu-se peste fruntea senină sau mâini calde şi moi, un păr catifelat ce crede ca-ţi mângâie obrazul, buze ce îşi închipuie că te scaldă în carne şi tu, tu care te trezeşti deasupra ta, privindu-te cum aluneci impasibil, ca o umbră, mai departe, tot mai departe, fără conştiinţa, durere sau bucurie. Aluneci prin timp, aluneci prin spaţiu, prin viaţă, nimeni şi nimic nu te poate amărî sau alina, nu poţi să fii rănit şi nu poţi să răneşti, totul e atât de lubrifiat, cerul, pământul şi oamenii, şi sufletele şi visele lor. Poţi doar să te priveşti, ca pe un vapor ce se scufundă într-o mare fără fund, şi să-ţi doreşti cu furie, cu disperare să poţi să te agăţi de ceva, să te oprească, să te salveze cineva din curgerea asta fără sens, ce pare a nu avea sfârşit. Dar ceilalţi sunt la fel ca tine, prinşi în pelerinajul propriilor alunecări! Mâini ce ating alte mâini fără să le poată încetini sau prinde, feţe contorsionate, încercând să-şi oprească lacrimile să nu mai curgă, suflete rămase în spate, izbind în corpuri ce le-au luat-o înainte. Degeaba! Nimeni şi nimic nu poate opri scurgerea lor sau a celorlalţi!
Măcar visele de-ar fi cumva legate de tine! Dar nici măcar ele. Sunt la fel de netede, de lustruite. Toate visele… Vise de gheaţă, cu viaţă de gheaţă, cu timp şi Univers de gheaţă; visezi necontenit, perpetuu întinderi nesfârşite de diamant şi oameni ce patinează, unii mai artistic, alţii abia menţinându-şi echilibrul, dar patinează cu toţii fără oprire.
Visezi ceea ce trăieşti şi trăieşti ceea ce visezi, nu există scăpare, nu există ieşire. Lumina alunecă şi ea prin tuneluri de întuneric în alt întuneric.
Şi în continuare aluneci, aluneci prin timp ca pe un tobogan cu apă, ca pe derdeluşul dealurilor de acasă, doar că acum peisajul s-a schimbat, pielea ta trandafirie şi tare e acum moale şi scofâlcită, dar la fel de alunecoasă, părul tău negru a devenit din ce în ce mai nins, de parcă sufletele atâtor ierni s-au cuibărit în el, ochii ţi s-au scufundat şi ei în orbite şi ai scăzut cumva, corpul tău este supus unei contracţii ca cea a sârmelor de curent întinse de frig. Devii mai mic, din ce în ce mai mic şi odată cu asta te prelingi mai departe, dar parca ritmul s-a înteţit, sufletul tău a rămas atât de mult în urmă, încât atunci când îl strigi durează zile până să te audă şi alte zile până să primeşti vreun răspuns. Doar atunci când îl primeşti ai cumva un vag sentiment de linişte, el e undeva departe încă, departe de gaura aceea ciudată, ca un început de sfârşit ce se cască în faţa ta, necruţătoare şi slută.
Aluneci din nou, aluneci, acum ştii şi de ce, o ştii cu fiecare celulă, o ştie fiecare parte a corpului tău, aluneci spre moarte şi viaţa îţi apare din ce în ce mai lucioasă. O mişcare haotică, în care fiecare atom de carne fuge cuprins de panică, îţi destramă fiinţa. Şi în timp ce te eliberezi de tine, te uiţi în jur, te uiţi şi te miri că te mai poţi mira cum atât de aproape epave ca şi tine dau din mâini şi din picioare, se agită, se zbat, sunt ocupaţi şi ambiţiosi, hipearctivi şi optimişti, şi ochii îţi crapă de consternare. Dar dacă te apropii puţin de faţa lor şi îi priveşti în ochi, înţelegi, masele acelea vagi albe şi adânci, informe ca o ceaţă de toamnă, irişii, pupilele înghiţite de neguri. Orbii, orbii îşi strigă stigmatul bătând cu beţele lor sensuri giratorii din care nu ies niciodată.
Ridici ochii şi membrana albastră a cerului devine pentru o clipă transparentă, şi vezi cum scheletele planetelor, inclusiv a noastră, alunecă, se târăsc, ca nişte reptile reci şi umede, prin acest Univers gol, odată cu noi, odată cu viaţa, cu conştiinţa, odată cu banii. În jur bancuri de planete fug din calea unor rechini cosmici. Un dinamism lent, dar năucitor în care totul alunecă, de la atom la galaxii, mânat de o mecanică, o sete a absenţei. Şi tu, o umbră fără stăpân, tu cum ai putea să rămâi?
Viaţa, un devorator de fapte, timpul, un devorator de amintiri, reţii şi uiţi deopotrivă bucurii sau tristeţi fără discriminare. Memoria ţi se prelinge ca un lichid incolor prin ochi, prin gură şi nas, prin urechi, prin fiecare por al pielii. Tânăr, înghiţi viaţa întreagă, ca o reptilă ce îşi înghite prada, dar pe măsura ce înaintează în corpul tău devenit un stomac imens, îmbibat de moarte ca de un suc gastric, ea este digerată, asimilată pâna la disoluţie.
Death tree
Neo Sapiens Blog 