Motto: Cea mai groaznică întâlnire pe care o poate avea cineva în viaţă e cu el însuşi.
Eşti singur în pustiul camerei. Prin fereastra deschisă un vânt fierbinte topeşte interiorul. Obiectele gelatinoase, informe oscilează în lumină. E una din acele zile când îţi vine greu să crezi că încă eşti viu.
Sprijinindu-te cu tâmpla de sticla ferestrei, priveşti intens în gol până când privirea ţi se înceţoşează şi un efect de blur umbreşte lumea de afară, distorsionată de valuri de căldură. Pe masa din dreapta ta, o cană, o farfurie, o furculiţă, un cuţit, o coajă uscată de pâine pe un ziar plin de miezuri şi câteva resturi de oase. În spate, un pat, o pernă, un scaun cu vopseaua scorojită. Singurătate…
Un zahăr cubic ars, ca o bucăţică de moarte, stăruie pe pervaz. Dumnezeu nu ne-a uitat, în astfel de zile inerte ne face antrenamentul pentru Marele Somn. Îţi imaginezi că aşa arată Iadul, o zi ca asta pe care o retrăieşti la nesfârşit.
De ce te simţi atât de singur când eşti singur? De ce te simţi atât de singur chiar şi atunci când nu eşti? Timpul şi spaţiul – o simbioză care te-a exclus. Iar în afara lor ce-ţi mai rămâne? Locurile, epocile şi oamenii îţi recunosc stigmatul: un renegat al rasei.
În faţa ta orele se târăsc ca nişte melci lăsând urme băloase pe pereţi. O linişte de început de lume pluteşte în aer, o tăcere sumbră şi murdară ca cea care mânjeşte aerul după ce petrecerea s-a terminat şi te priveşti în oglindă, singur şi mut. Blestemate obiecte oglinzile, te-au înspăimântat de când te ştii, prea spun întodeauna adevărul. Oamenii ca tine nu sunt făcuţi pentru atâta adevăr.
Nu simţi nimic şi totuşi ştii că eşti bolnav. Mai mult decât atât: eşti mort şi în acelaşi timp eşti viu. Nu poţi să mori. Dar nici nu poţi trăi. Corpul tău e în rigor mortis, mintea e cea a unui suferind, iar în suflet îţi creşte un buchet de spitale, pline de ţepi şi de acel miros steril, de tristeţe şi durere.
Din piept, urcă vuietul revoltei, a ta îndreptată către tine. Ai vrea să te desparţi, să te rupi de tine, să te destrami şi dus cele patru vânturi să pieri în depărtări. Să nu mai poţi să te suporţi întrece orice limită a fiinţării. Iar viaţa nu negociază cu cei ce şi-o pot lua. Şi iritarea creşte. Nu, nu iritare, ci o nelinişte tulburătoare ce face ca prin vene să-ţi curgă lavă-n loc de sânge. O cremă vâscoasă ce se întăreşte la extremităţi, răcituri căzute într-un marasm apocaliptic, într-o catatonie planetară.
Lehamitea sâsâie ca un şarpe prin vârful limbii tale spre aerul anost. În freamătul muşchilor, în tensiunea tendoanelor simţi nevoia organică de a face ceva. Ceva, orice numai să ieşi din starea asta care te striveşte ca pe un vierme rătăcit sub copita disperării. O, dacă n-ai ştii ca-n alte dăţi că orice ai încerca, odată început, nu ţi-ai dori decât să se sfârşească. Îl simţi cum creşte-n gât, un nod gordian al tuturor posibilităţilor. Mai sus, o pădure de idei dincolo de care se termină Universul. Rebele, fantomele câtorva se vaporizează aventurându-se în neant. Decât încarcerate-n tine mai bine să nu fie. Le vezi, le uiţi… Ştiai deja asta… O inutilă cruzime… De ce nu înţeleg că ele sunt carnea unei biblii? Înfăptuirea lor ar fi o erezie.
De undeva dintr-un ungher, te priveşti cu o mie de ochi, cu poftă, ca un păianjen care a supravieţuit iernii şi vede acum prima insectă odată cu venirea primăverii. Te vezi făcând tot ceea ce n-ai putea să faci acolo sus: mâncând ceva chiar daca nu simţi foame, privind cu îndârjire televizorul mort de parcă vrei să-i birui smoala neagră, bătând kilometri dintr-o cameră în alta doar ca să umpli clipe muribunde. Un voyeurist sălbatic, un demn urmaş al lui Masoch, cu un rânjet încremenit de durere, zâmbeşti înţepător: nu vezi tu oare, sărmană creatură, că nimic, nimic nu te mai poate ajuta, nici gustul hranei, nici vorbele, nici patima mişcării?
Scoţi capul pe fereastră. O adiere mângâie boscheţii lichefiaţi. Halucinante, şiruri lungi de penitenţi se perindă pe bulevarde largi fără o vorbă. O ironie, un reproş? Eşti pe punctul să plângi pentru ei, de fapt pentru tine dacă tot e să fii sincer, dar fără lacrimi nu se poate. Până şi ele te-au lăsat. Pe faţă, cineva ţi-a polizat o mască rece de animal, lipsită de expresie, o mină de autist. Renunţi şi te trânteşti în pat ca-ntr-un mormânt. Sudoarea rece se întinde peste piele ca o banchiză de gheaţă, pe un ocean ce fierbe.
De acum îţi vine să taci toată viaţa, sau poate chiar mai mult. Închizi ochii. În ruinele mentalului atomi multicolori ce dansează… Printre ei şi ea… Nimic nu mai există. Şoaptele ei se scurg în tine ca un balsam pe pielea unui ars:
“Îţi aminteşti, Imzadi, cum în amiezile de vară pârjolite de soarele uscat şi palid, visam să intru într-o catedrală veche, de piatră răcoroasă, să cad în genunchi în faţa vreunei cruci sau icoane, să devin piatră şi eu şi să rămân acolo pe veci, inertă şi minerală, statuie a mea crescută din mine. Răceala şi imensitatea interiorului să desăvârşească metamorfoza mea în timp ce orga răsună cavernal răscolindu-mi carnea încă organică. Peste ochi se va stinge, odată cu lumina verde şi galbenă şi roşie filtrată de vitralii, amintirea că am fost odată femeie…
Să-mi las apoi sufletul liber să iasă pe strada prăfoasă. Cu paşi tăcuţi ce scriu în urme amintiri să las în urmă acalmia teraselor, oamenii însetaţi, cu halbe de viaţă pe mese, buzele crăpate ale bărbaţilor, câinii cu limba scoasă, tolăniţi pe iarba neagră, aerul încremenit, bulevardele peste care se scurge lumina uleioasă a verii, haina zeului Smog ce cade ca o mantie de somn peste oraş şi să urc dealul plin de cruci al marelui cimitir ce precede ruinele cetăţii. Morminte aburinde îmi vor gâdila nările cu mirosul lor greu, de moarte şi de dor. Balize întunecate pulsând în inima oceanului de lumină, corbii de un negru metalizat, sorbind din soare, o să-mi arate calea.
Aflat în faţa lui voi şti… Zeului Cârtiţă îi plac muşuroaiele sub care dorm oamenii ce-au obosit. Mă va simţi din mustăţi şi cu ochii săi orbi o să mă-ndemne să cobor. Şi teamă nu o să-mi mai fie şi o să-i spun c-aş vrea, aş vrea încă un secol să…
Să mai privesc o dată cerul şi apoi să mă scufund într-un cavou ca într-un pat, să mă foiesc puţin şi să adorm. Sau poate într-un cosciug de lemn cu un bărbat, odată frumos şi puternic, ca tine, să mă cuibăresc între oasele lui pământii şi pe alocuri năpădite de verdeaţă şi să visez. Peste mine pământul…”
Eşti singur cu o amintire. În pustiul camerei miroase a ars… Melci nu mai sunt, nici ore, doar dârele băloase pe pereţi…
Blood drops
martie 12, 2009
Categorii: Stories . . Autor: hp . Comments: Lasă un comentariu
Neo Sapiens Blog 