În troleu…

N-am mai fost demult cu troleul. Îmi era cu adevărat dor de mirosul de transpiraţie şi de aglomeraţia de pinguini supravieţuind iernii polare. Sunt în staţie, opreşte un 25, mă urc cu greu în el pe uşa din spate şi înaintez prin dopul ce se formează de obicei la uşă, pe culoar, unde pare puţin mai aerisit. Până în staţia următoare reuşesc cumva să nu leşin, dar mi se pune un nod în gât când văd că toată populaţia Chinei e pregătită să ia cu asalt biata cutie de conserve scârţâitoare. Bun, zic, strategie: mă întorc cu faţa spre geam, mă ţin de bara de deasupra mea şi încerc să mă mişc cât mai puţin. Zis şi făcut. Şi cum stăteam eu aşa aud un fel de pufăitură ca de locomotivă cu aburi, gemete, icnete, ţipete, mârâituri, sunetul unei mâini lovindu-se de geam, vânzoleală de picioare. Dar nu mă întorc, nici nu mă mişc. Ne ţinem de strategie. Faţa la geam, corpul încordat.

Şi cum stau eu aşa gata să plesnesc, mă trezesc cu ceva ascuţit în cur. Mă întorc scăpând un ingenuu „Ce pizda mă-sii!?!?!” şi în primul moment, uitându-mă drept în faţă nu văd nimic. Aud apoi un fel de mormăit şi cobor ochii. De undeva de sub pământ, o băbuţă atomică cu două sacoşe pline în mână şi cu vârful metalic al umbrelei încăpăţânându-se să mă împungă, mă priveşte cu ochii cât cepele şi tropăie nerăbdătoare din botinele ei rezistente. Mă uit la ea ca şi cum aş vedea un Yeti pitic şi văd cum gura i se închide şi i se deschide de câteva ori ca cea a unui peşte proaspăt pescuit, dar nu aud nimic, parcă surzisem. Apoi deodată desluşesc ce vrea: „Lasă-mă maică să trec, că prietena mea a intrat prin faţă!!!”. Să mori nu alta, cei de lângă mine sunt toţi roşii ca racul şi imediat ce trece băbuţa izbucnesc într-un râs zgomotos şi plin de poftă. Trecem pe lângă catedrală, îmi mai fac şi eu o cruce şi mergem mai departe.

 

Bring it on!!!