Ridzi, lecţia de tupeu

Mă uitam la o emisiune care o avea invitată pe Monica Iacob Ridzi, ministrul tineretului şi sportului, pentru a discuta despre scandalul organizării spectacolului din ziua de 2 Mai, Ziua Tineretului, spectacol ce a beneficiat de un buget aiuritor de mare.

Atitudinea ei din acea emisiune mi s-a părut reprezentativă, adună ca într-un filon comportamentul tipic la politicianului român pus în faţa propriilor greşeli sau ilegalităţi.

Citez frazele laitmotiv care au apărut obsedant pe parcursul emisiunii având ca sursă de emisie gura doamnei ministru: “Nu este adevărat”, “Haideţi să nu mai dezinformăm publicul”, “Vă respect ca jurnalist dar dumneavoastră dezinformaţi”, “Aţi văzut undeva în documente aşa ceva?”, “Lăsaţi-mă să vorbesc” etc. Cuvinte atât de uzate că din ele n-a mai rămas decât carâmbul.

Sfidarea neruşinată a evidenţei, a logicii, a adevărului, negarea dusă până în pânzele ce nici măcar nu mai sunt albe ci înnegrite de atâtea minciuni repetate, obscuritatea ridicată la rang de virtute astea sunt armele de apărare ale unui politician încolţit.

Sunt eu Ridzi, ţi-am dat bip...

 

Băsescu, lecţia de română

Cetăţeni, cuvântul recesiune se desparte în silabe în modul următor:

RE-CE-SI-U-NE

Repetaţi după mine:

RE-CE-SI-U-NE

Hai Elena, hai că poţi! Zi şi vocalele, ce puşca mea!

Şi voi, filozofilor, ce vă hliziţi? Hă? Vă credeţi şmecheri? Imediat trimit mecanicii şi tinichigii pe voi, că la mineri mi-a luat-o Iliescu înainte. Damn! Vedeţi? Ştiu şi engleza! Ha hah ha hah ha!

No gata! Hai valea! Că v-am destul de gândit pe săptămâna asta! Pulime, înainteeeeee marşşşşşşş!

Huh?

Anticristul după von Trier

Am fost la Anticristul lui von Trier. Dezamăgirea a fost… cruntă. După ce am văzut Zentropa, Element of a Crime sau Dancer in the Dark, filme cu adevărat geniale, nu îmi venea să cred că von Trier a putut să regizeze aşa ceva. Poate că fiecare om are în viaţă momente de obnubilare. Al lui von Trier a fost cu siguranţă în timpul regizării acestui film.

Filmul a debutat ostentativ cu o scenă de film porno, filmată artistic, alb-negru. Se simţea o nevoie prea mare de a şoca, o notă forţată până la iritare, lucru ce nu anunţa nimic bun. Apoi tot restul filmului am aşteptat, am aşteptat, cu speranţa că se va întâmpla ceva care să mă scoată din starea de inerţie, de abulie, de blazare. Singurul lucru ce a crescut gradual pe timpul filmului a fost oripilarea.

Trupurile goale întinse pe jos, la sfârşitul filmului, într-un fel de replică după grădinile lui Bosch, păreau nişte pietre albe cu formă mai ciudată, suspendate într-o lipsă de sens.

Mi-au plăcut câteva idei desprinse, dar care nu pot să scoată filmul din gheena în care a fost aruncat:

1. Comparaţia naturii cu o biserică a diavolului, într-o învălmăşeală de naştere, viaţă şi distrugere fără scop.
2. Urmărirea progresivă a obsesiilor tipei şi consecinţele acestor obsesii.
3. Imaginea simbolică a femeilor urcând dealul în vârful căruia se afla tipul la sfârşitul filmului.
4. Claritatea cadrelor care dădea sentimentul de real.

În film femeia apare complet demonizată, un simbol al ispitei, al carnalului, al seducţiei, al violenţei şi în ultimă instanţă al răului înnăscut şi renăscut. O fiinţă care îşi conştientizează natura malefică şi acţionează pe deplin conştient în concordanţă cu ea, la limita subumanului. O fiinţă de care vrei să fugi sau să o ucizi. Aici ea e Anticristul.

Asta e. Nu sunt prea multe de zis. La sfârşit m-am ridicat de pe scaun, emoţional în aceeaşi stare ca cea de la începutul filmului, singura schimbare fiind una de natură fizică, un nod în gât şi o senzaţie de rău în stomac. O formă de artă face apel de obicei la raţiune, la sistemul emoţional dar Anticristul nu se adresează nici creierului, nici inimii ci maţelor.

În mod cert un film greu de uitat, dar pe care îţi doreşti din suflet să ţi-l scoţi cât mai repede din minte.

 

De ce nu merg la vot?

Dincolo de toate discursurile în care politicienii se bat pe umăr cu poporul, dincolo de toate ipocriziile lor în ceea ce priveşte cetăţeanul, omul de rând, în adâncul sufletului lor ei ne dispreţuiesc, sincer şi profund.

Îi motivează un singur gând: avem nevoie să prostim nişte căcaţi în ploaie atât de bine încât să creadă că sunt uscaţi şi pufoşi. După aia ne doare-n cur, să putrezească dă-i încolo de împuţiţi!

Atâta timp cât voi vedea dispreţul disimulat în rictusuri şi rânjete afişate în colţul gurii pe la talk-showuri de maidan, în empatii de cartier cu talpa ţării nu voi merge niciodată la vot.

I suis europarlamentar