Un pic despre români sau oameni

Uneori, ba chiar deseori, realitatea e mai intens artistică decât orice formă de artă. Imaginaţi-vă un tablou, sau un film, sau o bucată de proză în care, pe un ger năprasnic, primarul unui oraş, să zicem Bucureşti, se hotărăşte să viziteze adăposturile în care se refugiază cei fără casă pentru a nu muri de frig.

Lăsaţi-vă imaginaţia să zboare până acolo unde în camere largi, ca cele de cantină militară, trupuri costelive, urât mirositoare, purtând haine ferfeniţite tremură şi înghit ceai din căni de tablă în timp ce, printre ele, un domn cu privire de senior feudal, aspră şi ocrotitoare, se plimbă  în blugi, adidaşi, cu cămaşă şi o jachetă peste. Pe frigul străzii o astfel de ţinută înseamnă moarte.

Din zumzetul de voci, dintre dârdâielile de frig, clănţănelile, respiraţiile îndesate se desprinde vocea unei femei. Şi ce credeţi că zice?

„Aveţi grijă să nu răciţi, domnu Oprescu. Puneţi-vă o căciuliţă în cap că răciţi. Şi o hăinuţă mai groasă.”

Domnu’ Oprescu dă aprobator din cap, iese afară cu paşi rari şi înceţi după care urcă într-un X6 care abureşte de căldură. A făcut ce trebuia. O zi împlinită.

How did I end up here?

Locuinţe şi oameni

Întotdeauna m-a distrat obsesia oamenilor pe care ajungi să îi vizitezi de a-ţi arăta apartamentul. Formularea e clasică: „Hai să-ţi arăt apartamentul!” cu un soi de mândrie ce sugerează că tocmai au construit cel puţin o navă spaţială şi nu 2, 3 camere zugrăvite şi mobilate. Dar să trecem peste asta. Abia ceea ce urmează e hilar.

Gazdele(sau gazda după caz) încep să păşească apăsat în faţa ta şi să deschidă la uşi.”Uite”, zic arătându-ţi o cameră cu aragaz şi frigider, „aici e bucătăria”. No shit? sau „Asta e baia”. Normal că e baia doar de aia are o vană, chiuvetă şi un wc. Ce dracu’ ar putea fi? Camera de hipersomn? „Unde stăm noi acum, e living roomul. Nu-i aşa că e luminos?”. O, ba da, e foarte luminos, că noaptea e prizonieră într-o conservă care are forma unui craniu ce se tot fâţâie prin faţa ta.

Încerci să te uiţi într-o oglindă, poate moaca ta trage a troll, deşi când ai plecat de acasă te-ai verificat şi nu-ţi curgea scuipat din gură. Îţi vine să-ţi bagi degetu-n nas şi să psalmodiezi: „Ngă, ngă, ngă!” Adică: „Da, sunt prost! Mai zi!” Unele descrieri ajung să fie mai detaliate, ăştia sunt povestitorii: „Mobila e din stejar masiv”, „Sunt termopane de lemn” sau „Mi-am luat şi un Full HD, uite-l acolo pe măsuţă”.

Iar la sfârşit întrebarea care îţi dă la ficat mai rău ca un boxer: „Îţi place?”.

Really?

On the line

Încă din uterul în care ţi s-au unit primele celule, amintire vagă a unui univers cald şi întunecos, ai purtat în tine secretul Maladiei. Cea care ţi-a schilodit mai apoi structura fiecărui atom de lut pe care cu bestialitate Dumnezeu ţi l-a dat. Ai stat acolo, discret ca o piatră pe fundul unui râu, sperând, sperând mereu că te vei pierde în liniştea neagră, că în absenţa luminii poate vor uita de tine şi că aşa te vei întoarce înapoi, înainte de toate, când nu vei mai fi fost. Ai evitat să te mişti, să tresari, să visezi ori să loveşti ca alţii, nerăbădător să ieşi afară, cu picioarele, cu mâinile sau cu capul burta mamei. Te-ai speriat de moarte când înfăşurată într-un ghem de carne cu formă încă incertă ţi-a bubuit pentru prima oară inima. A fost ca explozia unei supernove într-un univers de monştri adormiţi. Cât ai blestemat-o atunci pentru că îţi trădase ascunzişul şi speranţa de a nu mai ieşi vreodată. În cele din urmă ţi-ai dat seama că orice ai fi făcut era zadarnic, erai deja mare, o astfel de inflaţie nu rămâne neobservată indiferent că se petrece în lumină ori întuneric, lucrurile, fiinţele şi lumea erau deja tulburate de prezenţa ta. Nu te mai puteai ascunde. Fără să vrei erai deja chiriaş în univers şi trebuia să plăteşti. Şi atunci te-ai scurs afară în lumina palidă a neoanelor de spital, nu plângând sau ţipând, ci într-o linişte resemnată, ca de înmormântare, purtând în ochi o speranţă tristă, ciudată alăturare de cuvinte, dar aşa era. Însă, odată cu tine, pe lume a mai venit ceva, ca o a doua umbră, cuibărită în pupilele negre şi întinzându-şi leneş tentaculele fumurii, abia trezite din somnul îndelungat în care zăcuseră atâta vreme. Când ai deschis pentru prima oară ochii te-ai mirat că oamenii nu sunt deloc îngroziţi ci mai degrabă zâmbitori, tâmpi aşa, genul înduioşat. Abia mai târziu ai realizat că maladia nu e una pe care s-o poată vedea oricine, o poţi simţi doar tu şi devine mult mai clară când închizi ochii şi eşti singur.

Şi vremea a trecut tristă ca o ploaie mohorâtă şi perpetuă de toamnă. Secundele ca anii şi anii ca secundele, mereu, mereu, la nesfârşit. Când ai încetat să mai aştepţi ceva şi te-ai abandonat concasorului cotidian o şoaptă ereditară ţi-a dezvăluit secretul cozii. Unii o aud mai devreme, alţii mai târziu, cei mai mulţi niciodată. Pentru că n-au nevoie. Ca să auzi o şoaptă trebuie să fie linişte. Să stai cu zilele fără să auzi sau să rosteşti o vorbă. Atunci, printre aerul rarefiat de singurătate, se strecoară plină de graţie şi poţi s-o auzi chiar şi de la mii de kilometri sau ani distanţă. Sau poţi s-o auzi mai de aproape, din tine. COADA. Parcă ai fi în ea de o viaţă. În faţă şi-n spate oameni zgribuliţi, tropăind nerăbdători cu mirosul aşteptării în nări, strânşi unul în altul asemenea unei colonii de pinguini supravieţuind iernii polare. Deşi nu e frig, de nări, de sprâncene, de ochi le atârnă ţurţuri ca stalactitele de tavanul unei peşteri. Sub ei, lumânări stinse şi strâmbe năpădesc pământul bătătorit. Dincolo de coadă, atât în faţă cât şi în spate doar orizontul. Se mişcă încet, ca o plantă ce creşte, atât de încet încât de cele mai multe ori baţi pasul pe loc. Câteodată însă avansezi, cu paşi mărunţi, târşiţi. În funcţie de cum se mişcă îi vezi uneori cotiturile, meandrele ca cele ale unui râu în câmpie, denivelările, dar niciodată sfârşitul sau începutul. E ciudat cum nu ai nicio amintire că ai fi fost vreodată ultimul, deşi în orice coadă eşti, la un moment dat, ultimul.

La capătul aştepării e o uşă albă cu o mică plăcuţă argintată pe care sunt gravate câteva litere. În spatele uşii e un cabinet în care se află un medic. În mâna acelui medic e o seringă şi în seringă un vaccin şi în acel vaccin stă sfârşitul suferinţei şi al tristeţii. Vă întrebaţi, pe bună dreptate, cum aş putea şti eu toate acestea când stau într-o coadă al cărui sfârşit şi început nu-l pot întrezări. Adevărul(sau poate e doar o minciună dar eu o cred) e că vorba circulă mai repede decât picioarele. Porneşte din vârf, de la preafericiţii aflaţi în pragul uşii albe, şi străbate lanţul de trupuri, ca milioanele de electroni sârmele de înaltă tensiune, zguduind inimile celor din faţa ta. Gura li se strâmbă, dinţii le clănţăne, ochii li se aprind şi o litanie dătătoare de speranţă începe să plutească în jurul lor amestecându-le vocile într-un cor deplorabil: Aţi auzit cum e? Acolo în capăt e o uşă albă, şi-n spatele ei un cabinet, şi în el e un.. Ca un val se revarsă spre ţărmurile de oameni ale cozii. După o vreme, mult după ce s-a izbit de ultimii intraţi, de Stâncile Speranţei aşa cum îi numesc veteranii, reflexia undei de şoc se întoarce sub forma unei întrebări timide, şovăielnice de la cei din spatele tău: E adevărat că acolo în capăt e o uşă albă, şi-n spatele ei un cabinet, şi în el e un.. Şi apoi întregul circuit se reia din nou, şi din nou, şi din nou…

Când eşti plictisit şi discuţiile lâncezesc în ochii adormiţi şi gurile încleştate îţi roteşti capul ca o bufniţă abia trezită-n miezul dimineţii. Pe lângă tine trec grăbiţi, ca peisajele de la fereastra unui tren, copii care se joacă, adolescenţi sărutându-se, soţi şi soţii ţinându-se de mână, şi iar copii, şi iar adolescenţi şi iar soţi şi soţii. Ei nu suferă de maladie, nu simt nevoia să stea la coadă, nici măcar nu ştiu pentru ce e acolo. S-au obişnuit cu ea şi o tolerează fără să fie prea curioşi. Şi-ai vrea, căci sunt atât de aproape de tine, ai vrea pentru o clipă să uiţi că nu eşti ca ei, mai ales că în bătaie de joc uneori te cheamă, cu râsul lor crud şi şerpesc şi cu o anumită bucurie pe care nu şi-o pot explica, o bucurie irepresibilă ce stăruie, ca şi sentimentul neîndoielnic că tocmai au făcut ceva interzis. Ca a striga unui handicapat că e handicapat sau a înjura un muribund. Dar ei nu ştiu ce eşti, nici nu le pasă, nici nu ar trebui, însă asta nu schimbă cu nimic ceea ce simţi. Spatele ţi se cocârjează de o durere stranie, pieptul ţi-e invadat de o amărăciune cuibărită într-un gol de care nu mai poţi scăpa, un picior se depărtează, dar pentru prima dată nu înainte, ci puţin în lateral şi eşti un pic afară, coada nu mai e adunată şi vezi că mai sunt alţii ca tine gata s-o părăsească din dor de altă lume. Apoi zvonul străbate ca un curent rece şirul adunând rătăciţii, lipindu-i din nou unii de alţii.

Şi anii trec. Picioarele, cândva din carne şi os, le simţi acum grele ca pe două trunchiuri de copac. Vremea rea îţi toarnă plumb în oase. Fiecare pas pe care îl faci e greu şi gâfâi. Respiraţia îţi miroase a stătut, a bătrân. Dar observi un lucru ciudat, că, după atâta timp, zvonul din faţa ta ajunge mult mai repede la tine şi că celui din spate îi ia infinit mai mult să se întoarcă. Raţiunea, cea în care te-ai încrezut atât întreaga viaţă, îţi confirmă că eşti aproape, poate că în faţa ta mai sunt doar o mână de oameni. Şi într-adevăr, printre fisurile dintre trupuri se conturează o masă albă, contaminată doar de acel blur de culoare incertă ce delimitează uneori obiectele de fundal. Pe după o ureche, pe lângă un gât, sub arcuirea unui cot se vede uşa. Nerăbdarea creşte în nervii istoviţi, în muşchii înmuiaţi, în mintea ramolită. Viul se revarsă printre ruinele corpului purificând urmele anilor ca o viitură de munte. Pasul mare, mânerul argintat, camera albă şi goală şi torsul unui medic complet camuflat de halatul alb, purtat de doi pantofi negri şi susţinând un cap cu păr grizonat.

Tăcerea, imaculată ca albul camerei, vă împresoară. Medicul se îndreaptă spre peretele din faţa ta, podeaua moale ca muşchii de pădure îi absoarbe paşii. Un sertar negru iese fără zgomot din peretele alb. Zâmbeşti. Elixirul, vaccinul, sfârşitul suferinţei şi al tristeţii. Deodată un fior rece îţi străbate creierul tansformândul-l într-o calotă de gheaţă: niciunul dintre cei aflaţi în faţa ta nu mai ieşise. Cu o seringă în mână, împroşcând câţiva stropi spre cer, medicul se îndreaptă calm spre tine. Buzele i se mişcă, dar parcă refuzi să auzi: “Totul va fi bine!”. Acul înţeapă pielea scofâlcită, un punct de sânge cât o boabă de mac răsare în jurul lui, lichidul din seringă se goleşte cu repeziciune la fel ca viaţa. Şi seringa nu mai e o seringă, devine clepsidră măsurând timpul până la un eveniment de care simţi că nu te mai desparte mult, culorile se inversează, camera şi halatul medicului devin negre, doar pantofii săi şi părul alb semănat cu fire negre mai strălucesc în încăpere. Omul nu mai e om, înăuntrul e afară şi o vale rece îţi străbate vasele de sânge ca un mesager ce-şi duce propria sentinţă. Închizi ochii, eşti singur. Condiţiile perfecte pentru a şti. Da!!! Maladia nu mai e acolo. A dispărut. Preţ de câteva clipe o cortină de bucurie ţi se lasă peste creier sfâşiată însă brusc de un presentiment funest.

Pentru prima dată în viaţa ar trebui să fii fericit. Dar tu nu mai eşti. Acum înţelegi: vaccinul e o simplă injecţie letală, sfârşitul suferinţei şi al tristeţii. Atâta tot? E ultimul tău gând. Nu ajunge până la buzele arse de sete. Respiri. Mori.

The horror, the horror!