Uneori, ba chiar deseori, realitatea e mai intens artistică decât orice formă de artă. Imaginaţi-vă un tablou, sau un film, sau o bucată de proză în care, pe un ger năprasnic, primarul unui oraş, să zicem Bucureşti, se hotărăşte să viziteze adăposturile în care se refugiază cei fără casă pentru a nu muri de frig.
Lăsaţi-vă imaginaţia să zboare până acolo unde în camere largi, ca cele de cantină militară, trupuri costelive, urât mirositoare, purtând haine ferfeniţite tremură şi înghit ceai din căni de tablă în timp ce, printre ele, un domn cu privire de senior feudal, aspră şi ocrotitoare, se plimbă în blugi, adidaşi, cu cămaşă şi o jachetă peste. Pe frigul străzii o astfel de ţinută înseamnă moarte.
Din zumzetul de voci, dintre dârdâielile de frig, clănţănelile, respiraţiile îndesate se desprinde vocea unei femei. Şi ce credeţi că zice?
„Aveţi grijă să nu răciţi, domnu Oprescu. Puneţi-vă o căciuliţă în cap că răciţi. Şi o hăinuţă mai groasă.”
Domnu’ Oprescu dă aprobator din cap, iese afară cu paşi rari şi înceţi după care urcă într-un X6 care abureşte de căldură. A făcut ce trebuia. O zi împlinită.
How did I end up here?
Neo Sapiens Blog 