De ce mi-am facut blogulă

Am auzit eu că e o mare şmecherie acum să explici de ce ţi-ai făcut tu blog. Ştiu că asta se întâmplă de obicei la început şi nu la câteva luni după dar fiindcă abia acum am aflat mă grăbesc să îmi achit obligaţiile pe care orice blogger de nădejde le are. Ştiţi cum e: niciodată nu e prea târziu… decât dacă e prea târziu. Aşadar să purcedem.

De ce şi-ar face cineva blog? De ce ar scrie cineva pe blog? În general de ce dracu’ ar face cineva ceva? Până la urmă ce rost are să ne mai tăiem unghiile dacă şi-aşa peste câteva milioane de ani Soarele se va duce şi el pe pulă şi oricum ne va lua tuturor maul.

În incoştienţa noastră, toţi dobitocii, ca să nu zic ignoranţii şi să jignesc poate pe cineva, habar n-avem că din clipă în clipă Pământul poate fi terciuit de un ditamai asteroidul/cometa, că glaciaţiile stau la pândă după uşă, încălzirile globale te muşcă de cur când te dai jos dimineaţa din pat, geologii ne ameninţă că după o vreme toate continentele se vor scufunda din nou în manta aşa cum au mai făcut-o şi ne vom pârli cu toţii, că Pământul, ameţit de atâta învârtit, o să se oprească ca o găină beată şi nu vom mai avea câmp electromagnetic, astrofizicienii zic, timizi aşa, dragii de ei, că de noi se apropie cu nişte guri mari şi negre nişte găuri care sunt, cum altfel, decât negre, că nu ştiu ce galaxie vecină se va tampona de noastră şi n-avem airbaguri şi că în cele din urmă tot Universul va sucomba şi ne va lăsa fără pălincă, vuitoane şi manele. Şi, din când în când, îl mai bagă pe Boc care ne ameninţă că ne taie pensiile şi salariile.

Ăştia ar fi cică pesimiştii. Pe de altă parte la fel de imbecil se comportă şi cei aflaţi la antipodul lor şi anume… da, aţi ghicit… optimiştii. Ăştia par nişte papagali care repetă un singur tril, gen Don’t worry, be happy. Adică lasă să vină meteoritul că-l trimitem noi pe Bruce Willis să-i dea o bastârcă şi să-l trimită cu coada între picioare înapoi de unde o fi venit, glaciaţiile nu ne sperie că dăm un pic drumul la căldură mai tare, mai băgăm o votcă, încălzirea globală e bună că putem face topless şi nu mai trebuie să mergem iarna la solar iar dacă bateria asta de pe cer se descarcă las’ că-i rugăm pe americani să facă un Duracell mai mare şi când se gată Universul, nicio problemă, găsim noi altul mai trainic şi mai frumos doar nu degeaba fizica cuantică ne zice că ar fi mai multe.

Bun, bine că am clarificat treaba asta cu făcutul. Acum să trecem la lucruri mai profunde, că mie, fiind ceva melanj, mă-nţelegi, între Parmenide, Platon, Husserl, Fichte şi Moni Columbeanu?(o fi latura mea feminină) îmi plac alea profunde. Adică vanitas vanitatum et omnia vanitas. Huh?!?! Deci, cum ar zice Cristoiu, încă o dată, unde rămăsesem? A, da, la motive. De ce mi-am făcut blogulă? Pentru că mă plictiseam şi mi-am zis că ăsta e un prilej nesperat de a mă plictisi şi mai tare. Nu e de ajuns?!?! No, nu se poate!! Am văzut eu că motivele sunt multiple, complicate şi întotdeauna juste, de la cele în genul discursurilor câştigătoarelor de miss: Vreau să nu mai fie foamete pe Pământ, să nu mai fie oameni bolnavi şi să fim cu toţii fericiţi! până la salvarea planetei, a pinguinilor şi în general la salvarea oricui şi a orice. Dar eu atâta pot! Motive simple pentru lucruri simple. Unii dintre bloggerii ăştia infantili au impresia că dacă ei scriu pe blog ca nişte smiorcăiţi Opriţi războaiele! Osama Bin Laden va sări drepţi din văgăunele talibanilor şi va lansa panseluţe peste americani. Ei bine, surpriză, nuu!

Bun! Ultimul lucru pe care vreau să îl clarific, sunt convins că omenirea nu şi-ar mai putea urma cursul normal dacă n-aş face-o, e că, pe acest blog, în ciuda numelui său, scriu eu şi adicălea Horea Poşogan câteodată şi Ioan. Când m-am gândit eu pentru prima dată să fac blogul am zis să îl pun, aşa, sub formă de jurnal intim cică şi am hotărât să îmi aleg un pseudonim. O mare, mare şmecherie. Nu cumva să afle cineva din miile de vizitatori cine sunt. Adică sunt şmecher sau ce? Atunci eram convins că un puhoi de lume o să-l ia cu asalt numai că, spre marea mea stupoare, alaiul a intrat la apă şi a ieşit mic aşa, piculic, cam cât o listă de messenger.

Deci, după cum ar zice un eminent radioascultător al lui Badea: Sunt unul dintre singurii care te ascultă!, tot aşa şi eu sunt unul dintre singurii care mă citesc 😀

Şi cu asta, basta!

A Dan Perjovschi drawing

Le pacte de memoire(3)

partea a treia

Treptat totul se clarifică, podul ce mă leagă de eul meu precedent încă există, e asaltat de vegetaţia junglei dense din jur, amintiri crescute peste amintiri, puţin şubred, dar încă funcţional. Iubirea devenise în timp obsesie, teamă, gelozie, paranoia. Fiecare clipă în lipsa ei era contaminată de gânduri nămoloase, negre, de dialoguri închipuite drapate cu tone de reproşuri stilizate, de argumente irefutabile niciodată rostite, de frustrări fără margini. Tot acest vulcan fierbea în mine fără să scap vreo picătură de lavă, din groaza de a nu o pierde. Mă temeam că orice cuvânt o va arde, că va ţipa şi va fugi. Efectele nu au încetat să apară: o ostilitate tăcută ce îmi umbrea mai mereu faţa, izbucnirile de furie atât de neaşteptate, fără niciun motiv aparent, suspiciunea morbidă ce îmi rodea creierul ca o armată de cari. Devenise un drog pentru mine. Simţeam, aveam nevoie de.. de prezenţa ei, de senzaţiile produse de aceasta. Devenise un drog pentru mine. Poţi fi drogat şi cu oameni. Unii dintre ei sunt intenşi ca heroina sau cocaina. În prezenţa lor timpul arde ca măciulia de sulf a unui chibrit. Ecstasyul şi marijuana sunt apanajul celor joviali, care iau viaţa uşor, iar cei spirituali, cu o inteligenţă sclipitoare, au efectul de lungă durată al amfetaminelor.

„M-ai înghesuit într-un colţ al vieţii tale, în lada cu lucruri vechi de care nu mai ai nevoie acum dar pe care nici nu vrei să le arunci.”

Da, asta îi spusesem atunci când plecase. Eram pe un pod, în centrul oraşului, şi pe sub noi curgea furioasă şi murdară, apa umflată a râului, strânsă din ploile de primăvară. Nu îmi amintesc să ne mai fi vorbit vreodată de atunci. Ultima amintire vie cu ea. Îmi simt gura uscată ca un deşert. Iau un pahar de pe masă, pornesc robinetul şi îl umplu cu apă rece. Mă răzgândesc şi îl golesc în chiuvetă. Torn în el brandy până la jumătate şi execut un shot. Îi simt arsura cum se prăvăleşte pe esofag până în stomac. Mai torn un pahar şi cu el în mână mă arunc din nou în pat. Kara, Kara… Mai lasă-ţi şoaptele să-mi gâdile urechile, mai spune-mi o dată unde eşti. În suflet dor şi-n minte poezia unei alte lumi:

Ce mai faci Ludmila ? În ce ploi te scalzi ?
Prin ce iarbă luneci cu genunchii calzi … ?
Flori de măr presate, oarbe flori de crin
Mai păstrez şi astăzi într-un colţ de scrin[1]

Nu mai e nici iarbă, nu mai sunt nici ploi iar genunchii sunt reumatici, îngheţaţi. În calmul întunecat al camerei pâlpâie puzderia de reclame plutitoare ce cutreieră neobosite oraşul. Alb, roşu, albastru. Bălţi de lumină pe podeaua neagră.

Deodată o străfulgerare: mă reped la omnifon. Când ridic receptorul simt stratul fin de praf care s-a aşezat pe el de când nu-l mai folosisem. Nu mă sună nimeni şi nu sun pe nimeni. O sunam. Numărul ei, atât de uşor de reţinut, nu se pierduse. După indiferenţa anilor uitării simţeam din nou, naiv, speranţa. Poate că viaţa abia acum începe.

Alo? E o voce necunoscută. Omnifnonul pâlpâie uşor.

Alo? Cine e? Repetă vocea.

O caut pe Kara. În voce mi se simte neliniştea şi entuziasmul, delirul nerăbdării.

Kara?? Se miră vocea Dar nu ştiţi? E moartă de şapte ani. Sunteţi un prie…

Dar nu apucă să termine că închisesem conexiunea. Am o pareză temporară a feţei. Pe suprafaţa ei nu se clinteşte niciun muşchi. Primul care scapă din şoc e, ca întotdeauna, creierul. Dealtfel e normal pentru că şi intră primul în el.

Da, iată şi ultima piesă din puzzle. Zâmbesc amar. Nu am puterea să plâng fiindcă ştiu că nu m-aş mai putea opri. Da, îmi amintesc acum. O ucisesem… Răzbit de gelozie, o ucisesem fără preget. Pe pod fusese ultima amintire cu ea vie. Îi arsesem apoi corpul la unul dintre crematoriile de gunoi din oraş, iar oasele calcinate le pisasem mărunt şi le împrăştiasem pe stradă. Nu rămăsese nicio urmă din ea, din faţa ei albă şi frumoasă, din tenul fin ca laptele, din ochii ei de culoarea ierbii îngheţate. Pur şi simplu o ştersesem de pe faţa Pămânului. Alesesem convertirea în acelaşi timp cu hotărârea de a o ucide. Trecusem toate testele cu detectoarele de minciuni pentru că nu aveam nicio amintire a crimei. Odată cu definitivarea Procesului fusesem eliberat şi de orice urmă de remuşcare şi vinovăţie pentru că nu îmi mai aminteam nimic. Fără pedeapsă, fără regret. Făcusem crima perfectă.

Şi într-adevăr aşa fusese… Până acum!

Poate că de-abia acum începe viaţa.

[1] Versuri din poezia Ludmila de George Ţărnea

SFÂRŞIT

Even though I walk through the valley of the shadow of death, I fear no evil, for You are with me

Le pacte de memoire(2)

partea a doua

Cum vă spuneam, e deja seară şi tulburarea de peste zi n-a trecut. Gândurile mă îndreaptă mereu spre un torent de apă murdar-portocalie, ca cele ce mătură pământul în timpul inundaţiilor. Nu pot nicicum să scap de imaginea asta şi habar nu am ce înseamnă. Memoria remanentă. Iată una din aberaţiile Procesului care n-a putut fi corectată. Pe mulţi îi chinuie atât de tare un astfel de reziduu încât aleg să inverseze Procesul. Amintirea inversării Procesului e reînnoită la fiecare reluare de ciclu astfel încât oricine să aibă posibilitatea de a-şi recupera viaţa uitată, atât cât îi stă în putinţă creierului să reţină. Procedeul e cât se poate de simplu, când operaţiile Procesului sunt încheiate fiecare „pacient” primeşte încastrată într-o bucată de sticlă cât o carte de vizită o frază cheie care, odată citită, va declanşa fluxul revendicativ al memoriei. Chiar acum mă uit la literele aurii, amestecate, ce plutesc prizoniere în interiorul sticlei. O măsură de precauţie pentru a nu fi citită din greşeală. Pe sticla mică, asemănătoare unui cadran de ceas, există un singur buton. E cel care aranjează literele în ordinea corectă. Dealtfel tot ceea ce ne înconjoară e transparent, totul e făcut din derivate de sticlă clădirile, drumurile, maşinile, mobila, uneltele chiar şi hainele sunt dintr-o sticlă flexibilă, inventată de curând. Ele au temperatura reglabilă, pentru a putea fi ajustate în funcţie de anotimp.

Peisajul din jurul meu devine tulbure, ca atunci când te gândeşti intens la ceva şi ochii par a-şi pierde funcţia lor principală uitând să mai privească. De fapt chiar asta mi se întâmplă numai că nu ştiu la ce mă gândesc. Sunt confuz. Credeam că toată fiinţa mea e un imens stabilopod şi acum se rostogoleşte ameţitor din cauza unui câine şi a unui şuvoi murdar de apă. Şi pe sticlă acel buton roşu, seducător, irezistibil. Parcă îmi şopteşte cu vocea lascivă a unei târfe să-l apăs. Şi îl apăs. Curiozitatea a învins. Literele se rearanjează, ocupându-şi locul în cuvinte, cuvintele în frază:

„M-ai înghesuit într-un colţ al vieţii tale, în lada cu lucruri vechi de care nu mai ai nevoie acum dar pe care nici nu vrei să le arunci.”

O repet în gând. Ce dracu’ înseamnă asta? Nu-mi amintesc să fi zis sau gândit vreodată aşa ceva. Încerc să mă concentrez, poate, poate îmi amintesc. Nimic. E o prostie, undeva, ceva a mers prost. Amintirea vieţii mele e pierdută definitiv. Nici măcar nu îmi dau seama dacă regret. Cum să regret ceva de care nu-mi amintesc? E deja târziu, mă arunc în pat, scufundându-mă în moliciunea sa şi aştept somnul ca pe o izbăvire.

Aşteptarea e însă lungă, căci pentru mine somnul nu vine niciodată repede. Cât i-am invidiat pe cei care se pot aşterne în pat şi adormi instantaneu. Poziţia orizontală aparţine în totalite meditaţiei sau sexului. Ambele te împiedică să dormi. Creierul meu a dezvoltat un reflex la aşezarea pe spate, crează un orizont de aşteptare pe care îl poate învinge doar timpul sau oboseala. Nici el, nici ea nu mă domină încă. Imagini se amestecă pe o peliculă fină asemănătoare unui vis: clivajul unor roci dezvăluind urme de odată-viu încastrate acum în inima pietrei, amintiri fosilizate în chihlimbarul memoriei, munţi de organisme moarte, petrificate, cât vezi cu ochii. Organic devenind mineral pe o scară inversă a evoluţiei.

Un ochi hipersensibil înregistrează procesele lente în cadre accelerate, ca cele din procedeul cinematografic al reluării pe fast-forward: creşterea ierbii, mişcarea plăcilor tectonice, a norilor, consumarea hidrogenului din soare. Şi peste toate pluteşte o şoaptă. Şoapta unei voci aflate la limita între bărbat şi femeie. Era o ea, cu siguranţă nu sunt homosexual. Poate că am fost cândva, deşi mă îndoiesc. Reuşesc să extrapolez destul de bine. Şi în plus îmi vine greu să cred că procesul îţi poate schimba şi orientarea sexuală. Era, deci, o femeie. Dar cine? Corpul unei amintiri sau o simplă fantasmă, plăsmuire ce precedă somnul?

Mă tem însă că e mai mult decât o fantasmă. Pentru că inima îmi bubuie o singură dată, tare, ca atunci când eşti surprins de vederea femeii pe care o iubeşti şi pe care nu mai sperai s-o vezi vreodată. Şi apoi tăcere.. suspendare.. Sfârşitul e căderea aceea din inimă ca cea unui lift căruia i s-au rupt cablurile de susţinere şi care se repede spre pământ, gata să se zdrobească. Şi bucuria. Bucuria nesfârşită a revederii. Cred că asta simt şi acum. Încă nu pot să-mi amintesc faţa sa, dar sentimentul da. Se pare că în cimitirul memoriei imaginile sunt îngropate mai adânc decât simţirile.

Dar nu imposibil de dezgropat. Iată-le, puţin murdare de pământ, dar acolo, încă vii. Un pat moale, parfumul fericirii ieşindu-ţi pe nări ca fumul de ţigară şi o faţă albă care doarme sub lumina lunii şi în zgomotul lightobuselor… Atât de frumoasă, atât de frumoasă încât te umple de o căldură radioasă şi uitându-ţi bezna din tine străluceşti ca un licurici, cu lumina erupându-ţi de sub piele, în camera întunecoasă.

VA URMA

Burried self

Le pacte de memoire(1)

partea întâi

Au trecut şapte ani de când am ales Convertirea. Totala relaxare a simţurilor, pacea minţii, armonia interioară. Experimentează. Edenul poate fi al tău. Aşa suna reclama pe care o văzusem atunci într-una din repetatele mele vacanţe pe coastele însorite ale Dalmaţiei. O vedeai, o auzeai peste tot, în hoteluri, pe plaje, la baruri şi cafenele, pe stradă, chiar şi când dormeai o simţeai strecurându-şi mesajul subliminal din subconştient în vise. Extirparea memoriei de lungă durată, iată principiul care a stat la punerea bazelor teoretice şi mai apoi practice ale Convertirii. Hotărârea o luasem uşor. Până în acel moment nu fusesem fericit niciodată, vreau să spun fericit cu adevărat. Nu am dus o viaţă fericită. Nimic din ce trăisem până atunci nu merita să fie amintit. În plus, îmi spuneam, cât din viaţa noastră e cu adevărat a noastră, cât ne amintim din ea? Unu la sută? Poate doi? Şi nici măcar asta când vrem. Răsar, răzleţe, flash-uri capricioase apărând şi dispărând ca scânteile, când te aştepţi mai puţin, după reguli din cele mai absurde. Îmi salvasem toate aceste gânduri pe o întregistrare holografică. Aveam nevoie de mai mult decât cuvinte sau câteva note pentru a mă convinge după operaţie că nu făcusem alegerea greşită. De fiecare dată când mă priveam, pe mine cel anterior, expresia ochilor şi a frunţii era suficientă să mă facă să înţeleg cât de necesară fusese Convertirea. Eram liniştit, nu aveam regrete.

Mulţi ne-au acuzat că după convertire am devenit simple maşinării, cu ţesut organic întins ca slinul peste o piele nespălată. Dar nu e aşa, suntem capabili de emoţii, de sentimente dar şi de raţiune, singura diferenţă e că amintirile noastre, fie ele plăcute sau dureroase sunt într-o cantitate mult mai redusă, ca urmare şi presiunea lor este considerabil scăzută. Putem să ne bucurăm, sau să suferim, să ne gândim la ce s-a întâmplat ieri sau azi, ne amintim ce am mâncat la micul dejun, la prânz, o piatră de care ne-am împiedicat dimineaţa, dar cu siguranţă nimic din ce am făcut anul trecut spre exemplu. Puşi pe cântarul timpului suntem uşori, foarte uşori.

În dimineaţa zilei de azi însă(e deja seară acum) am văzut ceva ce m-a tulburat. În drum spre locuinţa unui client căruia îi făcusem o ofertă pentru douăzeci de ornitoptere(era un contract important care nu trebuia ratat sub nicio formă), am trecut pe lângă un teren de joacă dezafectat, într-una din suburbiile oraşului. Am văzut acolo un câine care scormonea înnebunit pământul. Deja făcuse zeci de gropi, suficient de adânci încât să se îngroape în ele. Vreau să vă spun că odată cu noua platformă de guvernare care implementase cu mare succes strategia de reciclare a deşeurilor şi convertirea lor într-o formă de energie oraşele deveniseră cu adevărat eco. Nu mai găseai fir de gunoi. Efectul fusese că la următoarele alegeri, în semn de protest, aşa zişii beatnici, atâţi câţi mai rămăseseră votaseră opoziţia, care, în ciuda acestui fapt, copleşită de numărul mare de cetăţeni model extaziaţi de noul aspect de mediu steril al oraşelor pierduse din nou alegerile. Drept urmare, lumpenul din toate regnurile, atât animal cât şi vegetal îşi cam dădea obştescul sfârşit. Deci, iată-l pe câinele nostru, numai piele şi os, un fel de mumie ambulantă, scurmând pământul în căutarea unui os îngropat în vremuri mai bune într-un loc pe care nu şi-l mai amintea oricât şi-ar fi dat silinţa. M-am oprit din drum, am uitat şi de ce mă grăbeam şi unde trebuia să ajung şi l-am privit minute în şir cum îşi torturează trupul costeliv, ameninţat de spectrul morţii prin înfometare, în dezgroparea unor vestigii alimentare. Şi nu ştiu de ce, privindu-l aşa cum râcâie pământul argilos cu labele murdare de lut amestecat cu sânge, pentru o clipă am simţit că sunt ca el, că mor şi eu de foame fără ca măcar să ştiu. În cele din urmă, răpus de oboseală, a renunţat să mai caute, s-a culcat lângă rădăcinile unui nuc imens ce creştea chiar în mijlocul fostului teren de joacă şi m-a privit cu botul culcat pe labele zdrelite. Am fugit până la alimentară, sperând să-l mai găsesc acolo la întoarcere. Când m-am întors era tot acolo, în exact aceeaşi poziţie, respirând agitat. I-am aruncat o bucată imensă de carne şi l-am privit cum se satură. N-a reuşit s-o termine, stomacul i se adaptase, micşorându-se, la lipsa îndelungată a hranei, drept pentru care a hăpăit nici jumătate din cât îi dădusem, a luat apoi în gură restul de carne şi l-a îngropat într-unul din zecile de cratere ce împânzeau locul. Gândindu-mă la fapta mea bună m-am emoţionat atât de tare până la lacrimi. Îmi ziceam: “Uite ce bun pot să fiu!”, aproape că tremuram de plăcere trecând în revistă calităţile mele de creştin neşlefuit. Apoi raţiunea şi-a reintrat în drepturi.

VA URMA

Flying memory