Oraşul(1)

partea întâi

Rhaja părăsi grămăjoarele de cazemate înşiruite perete în perete de-a lungul potecilor rectangulare,unele mai mari, altele mai mici, dar inevitabil geometrice, lipsite de geamuri, de strălucire, uneori chiar şi de viaţă. Nimeni nu mai ştie câte sunt locuite, câte pustii. După valul de ciumă ce măturase suburbiile multe dintre ele rămăseseră fără stăpâni. Asfaltul şoselelor, al marilor autostrăzi de odinioară, fusese acoperit şi el de un praf roşcat adus de numeroasele furtuni de nisip, copiii monstruoşi ai unor teritorii din ce în ce mai aride.

Însă Oraşul se înălţa încă falnic, cu furie şi încăpăţânare, ca o fata morgana, în mijlocul câmpiei moarte, cu învelişul său de sticlă strălucind în soare. Acolo existau încă ferestre, muzică, apă curgând din robinete şi lumini. Lumini chiar şi atunci când noaptea cădea ca un somn adânc, fără vise peste câmpiile întunecate. Rhaja se opri şi privi soarele. Lumina. Poate că asta le lipsea cel mai mult noaptea când se îngrămădeau lângă puţinele lumânări pe care le puteau găsi printre gunoaiele orăşenilor abandonate chiar în mijlocul cartierelor în care îşi duceau viaţa. Orăşenii! Tâmpiţii credeau că fac prin asta un act de caritate. De fapt chiar acele gunoaie expuse căldurii, fermentând, colcăind de viermi şi şobolani aduseseră peste capul lor ciuma.

Lumina. Uitase de când nu mai văzuse un bec aprins. Întreaga civilizaţie în care trăise, copil fiind, se întemeia pe lumină. Lumina care ne încălzeşte când e frig, care ne domoleşte teama când e întuneric, care ne prelungeşte ziua, viaţa. Îşi aminti ziua aceea când se luminase cerul, când ceva strălucise pe albastrul său mai puternic decât soarele. Aproape întreaga emisferă sudică fusese exterminată. Apoi pentru cealaltă jumătate de lume: praful, frigul, noaptea perpetuă.

Oamenii cu influenţă care se numărau şi ei printre rândurile supravieţuitorilor veniseră cu soluţii. Toate însă cu un grad moral extrem de redus. Însă ce ar mai fi avut de căutat morala într-o lume sfâşiată? În cele din urmă oraşele fuseseră transformate în sere imense cu habitat artificial, în sere de oameni, captând orice urmă slabă de radiaţie luminoasă dar care în aceste condiţii puteau susţine doar un număr limitat de locuitori.

A urmat exilul. Mii de surghiuniţi scurgându-se în şiruri ca nişte lacrimi pe dealurile pustii şi înnegrite. S-au stabilit la periferiile oraşelor construindu-şi locuinţe de piatră, fără ferestre(căci ce lumină să intre prin ele?)fără uşi, cu acces subteran, cât mai bine izolate pentru a supravieţui iernii fără zăpadă ce părea să nu mai plece. Au trăit ani de-a rândul din resturile faunei, şobolani şi insecte, până când soarele roşu la început, apoi din ce în ce mai galben s-a îndurat de lume şi a rispit praful. Vânătoarea, agricultura în primele ei forme, epoca de piatră modernă(ciudată alăturare de cuvinte) s-au strecurat în societăţile colierelor de megaliţi ce împrejmuiau oraşele.

Rhaja se trezi din visare, se sustrase din vortexul amintirilor. Era la marginea coloniei. De aici începea zona tampon care îi despărţea de oraş: fostele terenuri agricole, acum sălbatice, cu o iarbă măruntă şi tăioasă popular numită pernej, singura capabilă să crească în condiţii atât de neprielnice. Căldura îl făcuse să transpire. Îşi şterse broboanele de sudoare de pe frunte şi scrută depărtările. Diamantul uriaş stăpânea pământul plat. Peisajul era atât de ireal încât părea rodul imaginaţiei unui pictor suprarealist. Rhaja păşi cu tălpile goale pe iarba uscată încă din picioare. Îi simţi înţepăturile pe picior, dar nu şi în talpă acolo unde bătături întărite ca o carapace de ţestoasă îl apărau de terenul ostil. Înainta lipsit de repere imediate, acelaşi smoc de iarbă, aceiaşi paşi, pe cer acelaşi nor ce părea că îl însoţeşte, mereu în dreptul zenitului. Doar Oraşul creştea din ce în ce mai mult ca privit printr-un binoclu.

Rhaja ajunse la porţile vestice ale oraşului tocmai când garda se schimba. Văzu soldaţii al căror echipament le dădea o aură de fiinţe străine mişunând în jurul porţilor de sticlă incasantă. Se apropie scuturându-şi de praf hainele ferfeniţite. Deîndată ce trecu perimetrul de siguranţă se declanşă alarma. Zeci de ochi metalici şi goi cu gloanţe înfundate în orbite se îndreptară spre el ca atraşi de un magnet.

VA URMA

Where to?

Robert Dowling

Robert Dowling e un pictor din Hampden, Maine, USA.

Quote: „I would rather fail as an artist than succeed as anything else.” 

The adagio of life and death

In Finding My Secret, They Sealed My Own Demise

4:19 AM

So you will always know where I am

Seclusion...Day One

Wait Not Yet

You Never Gave Us A Chance

Mai multe aici:

http://www.flickr.com/photos/sinequanon/

Website:

http://www.robertdowlingstudios.com/

Muntele Oglindă

…şi ne-am trezit atunci în beznă după anii lungi de somn în sânul luminii.

S-a petrecut atât de repede. Ce? Totul! Nici acum nu ştim bine ce s-a întâmplat. Îmi amintesc doar că am auzit acel zgomot ca de vitralii sparte ce a umplut întreaga lume. Auzul. Şi că pentru câteva momente toată lumina din Univers s-a stins. Văzul.

Deşertul întins şi gol al suferinţei, de parcă în acel moment toţi ne-am fi pierdut dintr-odată fiinţa cea mai dragă, a luat locul a ceea ce fusese odată viaţă, sânge, suflet. Eliberaţi am deschis pentru prima dată ochii. Dar cum poţi să vezi bezna, cum poţi să descrii întunericul? Întunericul adevărat, nu cel al nopţii cu lună sau stele, nu cel al unor reziduuri cosmice de lumină, ci acela pur din măruntaiele Pământului, din abisurile unui om. Cum poţi să te împotriveşti unei asemenea forţe?

Totul a început cu şoapte pe la colţuri, cu întrebări pe jumătate rostite, cu acţiuni doar visate. Ce-ar fi dacă Muntele Oglindă s-ar sparge? Ce-ar fi dacă am fi liberi? El, doar el, blestematul, aduce răul şi veninul, ne obligă să trădăm, să urâm, să lovim, să ucidem. Războaie, foamete, cruzime, boală, suferinţă. Toate sunt fiicele lui monstruoase. Erinii trimise să ne tortureze. El ne face să ne urâm pentru că trăim în lanţuri.

Apoi, cineva mai îndrăzneţ a înfipt cuţitul în Muntele Oglindă şi acesta s-a sfărâmat în bucăţi mici şi strălucitoare cât boabele de porumb. Atunci a venit tunetul şi întunericul. Şi odată cu ele panica. Cine ne va mai spune ce sa facem, cum să trăim? Şi în gânduri ni s-a strecurat insidioasă teama. Teama? De cine? De noi înşine. Dacă totuşi, chiar şi în lipsa Muntelui Oglindă, ne vom dovedi la fel de inumani sau poate chiar mai rău? Când am înţeles am început să fugim, mânaţi de presimţirea dezastrului, de iureşul ororii, izbindu-ne unii de alţii, călcându-ne în picioare, lovind şi urlând, muşcând şi sfâşiind, până când bezna a devenit cleioasă şi picioarele lipicioase de sânge închegat.

Peste o vreme ne-am trezit din delirul spaimei, din orgia carnagiilor. Şi ne-am privit, cei încă rămaşi în viaţă, unii pe alţii, uşor nedumeriţi, ne-am văzut aşa cum suntem cu adevărat, ca la o radiografie ce-ţi vede în suflet: descărnaţi şi goi. Lumina s-a întors, roşiatică şi densă, proaspătă ca cea a unui răsărit, însă a trecut prin noi fără să zăbovească.Crezusem că dacă Muntele Oglindă va dispărea vom rămâne doar noi oamenii, aşa cum suntem, aşa cum credeam că ne-am născut, buni şi umani. Cât timp a fost acolo, ne reflectam în el şi aveam credinţa că într-un fel ne contaminează, că nu suntem noi cei care se unduiesc pe întinderea sa de sticlă. Că ceea ce vedeam e fals. Că ochii, că sticla, că lumina, că totul ne înşală. Dar Muntele Oglindă avea dreptate, el ne arăta ca orice oglindă efectele. Abia după ce n-a mai fost am înţeles că nicio oglindă nu-ţi arată cauzele, niciuna nu poate să-ţi înfăţişeze sufletul. Cât timp am continuat să ne privim în suprafeţele sale cristaline şi geometrice am rămas străini şi ne-am minţit cu disperare deşi în sinea noastră poate că ştiam încă de atunci. Când însă el a dispărut am fost nevoiţi să coborâm adânc în noi, ca într-o fântână, până la fundul mâlos, ca să aflăm dincolo de limpezimea aparentă cine suntem cu adevărat şi de unde venim. Iluziile s-au spulberat una câte una pentru că nu mai aveam pe cine să dăm vina. Am rămas singurii responsabili pentru acţiunile noastre. Minciunile păstrate cu atâta grijă în noi, ca un jar preţios, s-au stins sub stropii grei de adevăr. O ploaie rece şi apăsătoare.

Am simţit frica şi ura, inseparabile, nedezlipite ca două gemene, ca două genuni. Ele au devenit cele mai puternice sentimente şi motivaţii ale noastre. Fiecare determinând-o şi încercând totodată s-o înlăture pe cealaltă. Printre cei mai mulţi teama s-a manifestat mai puternic decât ura. Aceia au devenit sclavii. Ura a învins însă în stăpâni. Apoi când sclavii n-au mai putut suporta abuzurile, când ura lor a devenit de zeci de ori mai puternică decât a înrobitorilor, lucrurile s-au inversat. Victimele au devenit călăi. O vreme. Apoi lucrurile s-au schimbat iar. Şi din nou. Şi din nou…

Red sunrise