Jackson C. Frank

Jackson C. Frank a fost un cântăreţ american de muzică folk născut în Buffalo, New York, cu un destin impresionant:

http://en.wikipedia.org/wiki/Jackson_C._Frank

Un flavor, cum ar zice americanii, din ceea ce cântă aici:

Jackson C. Frank, Just Like Anything

Jackson C. Frank, My Name Is Carnival

Jackson C. Frank, The Visit

Jackson C. Frank, I Want To Be Alone(Dialogue)

Oraşul(2)

partea a doua

–          Stai! urlă unul dintre gardieni, o matahală întunecată şi la piele şi la căutătură.

Rhaja se opri şi îşi ridică mâinile în aer.

–          Apropie-te! continuă gardianul.

Rhaja începu să calce cu paşi mari.

–          Încet! răcni din nou gardianul.

Când ajunse în dreptul lui, Rhaja fu percheziţionat, în timp ce ochii plini de cartuşe îl priveau încă atent, gata oricând să scapere.

–          Ce treabă ai în oraş, proscrisule? se răsti gardianul.

Rhaja îi arătă ordinul de dobândire a cetăţeniei. Gardianul îl luă, îl studie cu o privire dispreţuitoare şi mirată, apoi dând din umeri ca şi cum ar fi spus “Aşa se duce de râpă oraşul ăsta” le făcu semn celorlalţi să-l lase să intre.

Rhaja păşi pe un culoar lung ca un tunel spre moarte pavat cu oglinzi. Tălpile sale goale îşi lăsau amprentele pe ele şi astupau pe rând ochii din podea. Rhaja îşi ridică privirea. Culoarul era lipsit de acoperiş. Dar undeva mult deasupra sa razele soarelui se ciocneau de marele bol de sticlă aşezat peste oraş ca peste o friptură proaspăt gătită, încă aburindă. În cele din urmă ajunse la capătul culoarului. Aici cele două părţi ale uşii înalte glisară uşor când se apropie şi spaţiul deschis îi explodă în faţă. Biciclete, oameni, vânzători ambulanţi, tramvaie, vitrine, vacarm, forfotă. Deasupra sa trona un zeppelin imens pe care stătea scrisă deviza oraşului: Unus pro omnibus, omnes pro uno. Rhaja ridică din sprâncene. Câtă ipocrizie, îşi spuse.

Începu să meargă de-a lungul trotuarului străduindu-se să se ferească de puhoiul de lume care curgea spre el şi din spatele lui. Haine colorate în toate culorile Pământului îşi purtau proprietarii mutându-i din clădiri în stradă, din lumină la umbră, pe terase, în parcuri sau în locuri de fumat. Într-un spaţiu atât de restrâns un astfel de viciu era extem de scump. Devenise astfel o marcă a poziţiei sociale. La fel şi băutura. Nimic din ce nu era necesar supravieţuirii nu venea ieftin.

Rhaja se opri în dreptul unei hărţi digitale a oraşului. Îşi scotoci buzunarele şi scoase o hârtie împăturită. O desfăcu. Pe ea era notată o adresă cu cerneală întinsă de ploaie. O citi cu voce tare. Pe hartă traseul se coloră în roşu aprins. Aici totul e colorat, îşi spuse Rhaja, chiar şi noaptea. La capete două cercuri albastre pulsând. Unul era el, celălalt destinaţia. Nu era foarte departe: adresa pe care o căuta se afla la doar trei străzi distanţă. Cel mai bine era să meargă pe jos: oricum nu avea bani de tramvai sau să închirieze o bicicletă.

Pe drum îşi aminti cum primise ordinul de încetăţenire. Fără să facă vreo cerere(nu că ar fi fost posibil aşa ceva), fără vreo notificare prealabilă sau eveniment care să anticipeze asta ci pur şi simplu din senin. Sau aşa credea. Cu toate astea bucuria lui nu fusese umbrită în vreun fel: o astfel de şansă era la fel de rară ca un miracol, ca o scăpare în legile fizicii. O zi întreagă ţinuse secretul doar pentru el. Vroia sa fie doar al lui, să nu-l împartă cu nimeni. În cele din urmă se destăinuise părinţilor şi prietenilor. Primii se bucurară mult pentru el, cei din urmă mai puţin. Fiecare zi care trecuse de atunci până la termenul de prezentare se umplea de speranţe.

Asta şi din cauza unei vechi amintiri. Când avea nouă ani şi lumea încă nu se schimbase, părinţii săi îl duseseră la o instituţie care testa copii supradotaţi. Scosese unul dintre cele mai bune scoruri. Peste câteva săptămâni dezastrul mătura civilizaţia şi îi obliga pe cei săraci, era şi cazul părinţilor săi, să ia calea exilului. Cu sămânţa acestei amintiri, în minte începură să rodească vise după vise: se vedea savant în serele dătătoare de viaţă, tehnician al industriilor ecologizate sau chiar profesor în vestitele universităţi ale oraşului. Era convins că cineva dăduse peste arhivele fostei instituţii în care fusese evaluat şi că tinerii promiţători de atunci erau acum chemaţi înapoi.

Cu astfel de gânduri pivotându-i creierul, Rhaja păşea şi zâmbea. Lumea întorcea capul după el când trecea dar asta nu îl deranja. Ştia că atunci când va ajunge totul va fi bine. Va primi şi el haine colorate şi un loc în lumea nouă. Mai ştia şi că merită asta după tot ce pătimise. Era o revanşă morală din partea societăţii citadine faţă de cei ostracizaţi.

Era din ce în ce mai aproape. Inima îi dădea de ştire. Aproape ajuns nu îşi putea reprima emoţia. Trecu pe lângă un restaurant. Ca să-şi potolească puţin fierberea se opri şi privi înăuntru. Geamurile erau alcătuite din lentile imense focalizate pe mâncarea, gurile, mâinile, feţele celor ce stăteau la mese. Toate apăreau disproporţionate: guri imense în capete mici, degete mai groase decât încheieturile, ochi exoftalmici, nasuri cât nişte promontorii după cum mişcările celor dinăuntru le aduceau diferite părţi anatomice în dreptul focarelor multitudinii de lentile. Venit dintr-o lume în care nimeni nu avea nimic de arătat ci doar de ascuns Rhaja era stupefiat.

Dar asta nu era totul. El observă cum la etajele superioare ale blocurilor pereţii erau înlocuiţi de monitoare imense ce prezentau live ce se întâmplă în locuinţe, scene cotidiene şi domestice: la un etaj se vedea un bebeluş hrănit de mama sa, la dreapta o femeie goală făcând baie, mai jos o familie luând masa iar undeva în dreptul mansardelor nişte cupluri făcând sex sau după caz dragoste.

Privind toate aceste bizarerii Rhaja ajunse. În faţa sa era o vilă imensă, cu gazon, împrejmuită de un gard alb de înălţimea unei tibii. Monitoarele de la etajul superior dormeau în căldura după amiezii. Rhaja verifică adresa şi intră pe poarta mică. Bătăile inimii i se amplificară şi pe măsură ce se apropia de uşa masivă a vilei îi zguduiau din ce în ce mai tare pieptul. Apăsă soneria. Ding-dong. Sistolă-diastolă. Inspiraţie-expiraţie. Viaţă. Dinăuntru se auzi un tropot de picioare coborând în fugă nişte scări. Uşa se deschise şi o fetiţă blondă, nici prea urâtă, nici prea frumoasă, îl privi cu ochii mari. Îşi întoarse apoi capul spre măruntaiele clădirii şi strigă cu glas piţigăiat:

–          Mamiiiiii, a venit sclavul!

SFÂRŞIT

Crosses everywhere/Crosses of wood and iron and flesh/What else should be there/When it's snowing with ash?

Ce faci când banii se termină? Închizi spitalele şi stingi lumina.

Să trăiţi bine! Ha ha ha!

…

–          Ce faci, maică?

–          Ia duc şi eu o pungă de mălai! De la domnu’ Bălcescu, să-i dea Dumnezeu sănătate că tare bun mai e!

…

“pe Basescu l-om vota
cu toata familia

si-l vom pune presedinte
ca Basescu nu ne minte
asculta-ti-ma pe mine
numai asa vom trai bine”(sic!)

Pulsar 1: Cameramanul execută o panoramare peste valea întinsă. Pe planeta “Pierdută în timp şi spaţiu” curg râuri de lapte şi miere. E dimineaţă şi scăldătorile de smaralde, rubine, diamante şi safire îşi primesc muşterii mai matinali. Camera plonjează într-un gros plan. La fiecare intrare veghează o chelie strălucind ca soarele, din care, şuviţe dumnezeieşti se unduiesc sub bătaia vântului. Chelia e acoperită de inscripţii aurii, încălecate, amestecate. Ele formează un fel de cunună în care frunzele de laur sunt înlocuite cu urme de ştampile. Scrie VOTAT.

Fie pâinea cât de rea/Am furat şi vom fura/Tot mai bine-n ţara mea(politician anonim).

Viaţa e grea, iarba e verde, cerul e albastru, apa e udă, banii statului sunt de furat. Relaţia pe care criza o are cu banii este ca cea pe care o are moartea cu viaţa. Când moartea e, viaţa nu este, când viaţa e atunci moartea nu este. Deci criza e, banii nu sunt.

Cuuum? Nici măcar de furat? Cum adică? Să facem rost atunci! De la cine? Cum de la cine? De la proşti că de aia există. Le-am dat zahăr şi mălai. Portocale şi banane. Să le luăm înapoi! Câte 25 de unu’. Hai la boşorogi numa’ 15 că li-s grele. Dacă n-aş fi atât de milos nu ştiu ce s-ar întâmpla cu ţara asta. Creştin ca mine nu găseşti, îţi zic eu! Vaiii, ce ideee mi-a venit! O să donez tot salariul meu ţării. Taii, că deja m-am înduioşat de cât de bun şi sufletist sunt! Uite că mi se umezesc ochii de simţitor ce sunt!(sic!)

Pulsar 2: Peste fântânile cu nestemate zboară nişte vrăjitoare cărbunite călare pe un fel de păsări cu roţi. Au o gură mare prin care aspiră nestematele. Nu numai pe cele pe care le aduseseră la câteva luni după Marea Vânzoleală Electorală în timpul căreia fântânile secaseră brusc ci şi cele din buzunarele pelerinilor care plăteau acum biletul pentru spectacolul la care intrarea fusese gratuită. Ba mai şi primiseră ceva numai să intre.

Faliment, cuţit, os, strângem, cureaua, austeritate, margine, prăpastie, foame, sărăcie, gunoaie, hoţie. Cuvinte şlefuite în anii scurşi sub oblăduirea dragilor noştri capitalişti. Cuvinte molfăite fără dinţi, încă întregi, cu balele scurgându-se peste ele de parcă ai suge bolovani.

Pulsar 3: O săgeată neagră ţâşneşte printre hoardele de vagabonzi cu gingiile goale, târându-şi trupurile tăbăcite asemenea unor cete de zombies, scoşi parcă din filmele lui Romero. Jantele cromate i se afundă în asfaltul topit ca într-o cremă. Din ea un chip speriat îşi muşcă buzele şi limba privind pe geamul fumuriu. Fum şi foc cât vezi cu ochii! Ai fi zis că nu vor arde niciodată. Cheliile topite se scurg peste pământul înroşit. Ici colo se mai vede o inscripţie cu VOTAT!

PS: Pentru cei care caută soluţii, am şi eu una: politicienii şi toate mafiile lor personale, care la rândul lor au alte mafii, să fure cu 25% mai puţin.

PS2: Oare va exista măcar un politician care îşi va cere scuze? Care va veni în faţa poporului şi va zice: Iartă-mă, popor, că am adus ţara asta în groapă! Mai degrabă s-ar naşte alt Univers!

Guvern?