Câteodată, când mirosul dimineţii devine insuportabil, îmi ţin respiraţia. Trag ceasul mecanic de pe măsuţa de nuc, îmi recalibrez corpul în aşternut, închid ochii şi cu capul îngropat în perna moale încetez să mai respir.
Să nu respiri e o plăcere. Totul se goleşte. În expiraţia uşoară, continuă, neîntreruptă de inspiraţie, sufletul iese din tine încet, abia mişcat, ca fumul dintr-un horn sub cerul unei nopţi de iarnă. Se scurge peste braţul rece, dezgolit. Plămânii devin mici, din ce în ce mai mici, vasele de sânge îşi reduc debitul, creierul se uscă. Te simţi – O! cât de bine e! – secat de viaţă. Din ce în ce mai puţinele activităţi care au loc în tine se desfăşoară cu viteza proceselor geologice.
Când, în cele din urmă, convins că toţi anii s-au scurs, las primele raze să intre printre gratiile genelor, Pământul îmi apare ceţos, străin. Sunt confuz ca-n prima zi de viaţă. Nu mai ştiu unde mă aflu, nici când. Ceasul de pe masă a stat. Şi eu am stat.
Apoi, dintr-o singură inspiraţie aspir tot ce mă înconjoară cu pofta unui înviat. Lucrurile îşi reiau importanţa, ceasul porneşte şi el, bătăi de inimă mecanică. Secvenţa se dezgheaţă şi atunci ştiu: azi nu! Sunt gata să mă bat cu orele.
Early Morning Light, Aldo Luongo
Neo Sapiens Blog 