Fiat justitia ruat caelum

Odată cu arestarea lui Năstase şi tot dramatismul aferent, demn de un film cu mafioţi scăpătaţi sau cu politicieni care au scăpat frâiele puterii, aud foarte des despre „omul” Adrian Năstase. Brusc toate cititoarele „în prompter” sunt lovite de strechea umanismului, şi ca nişte nepoţici de suflet încep să se lamenteze prin diverse emisiuni, în clişee şi ipocrizii de cel mai prost gust.

Eu nu-l cunosc pe „omul” Adrian Năstase, n-am stat la bere cu el, nu ştiu ce simte, ce gândeşte, viaţa lui personală mi-e la fel de străină ca cele ale afganilor unui pilot american care tocmai se pregăteşte să lanseze o rachetă către fortăreţele lor de paie rispite prin munţii arizi ai Asiei.

Dar pe politicianul Adrian Năstase îl cunosc. Şi pot să spun că nu l-am plăcut niciodată. Arogant, rece, cinic, venal şi sinuos ca o reptilă strecurându-se spre pradă, cu ochii injectaţi de mirosul sângelui. Asta a fost Năstase. De corupţia sa nu cred că se îndoieşte nici cel mai înfocat susţinător al său. Mulţi dintre marii gangesteri ai lumii nu au fost condamnaţi pentru faptele lor cele mai grave, pentru că nu au putut fi dovedite niciodată. Al Capone a fost arestat pentru evaziune fiscală. Dar nimeni nu a avut vreun dubiu despre culpabilitatea lui sau despre justeţea deciziei.

Atunci când un om încearcă să se sinucidă, nu sunt prea multe de comentat. Familia, apropiaţii lui, toţi trec prin momente înfiorătoare, în astfel de situaţii pentru ei nu mai contează că eşti Capone sau Gandhi. Eşti al lor şi ţin la tine indiferent ce ai fi făcut. Dar despre comentariile celorlaţi sunt multe de zis. În evenimente dramatice sentimentele se polarizează rapid. Nu sunt de acord nici cu cei care varsă dejecţii de genul (“Păcat că n-a nimerit!” sau “Năstase şi-a ratat şi viaţa, şi moartea!”) dar nici cu cei care îl martirizează. Dar ceea ce m-a determinat să scriu asta a fost afirmaţia că sinuciderea lui a fost un act de demnitate. Care demnitate? Demnitatea unui sfânt care se lasă crucificat în numele dreptăţii? Hai să fim serioşi. Vorbim totuşi despre Năstase. Hitler s-a sinucis din demnitate? Nu, ci din teama, laşitatea şi disperarea de a-i privi în ochi pe toţi cei cărora le-a ucis apropiaţii, fie ei evrei, germani sau alte popoare.

Năstase nu e Hitler. Dar nici pedeapsa sa nu a fost ca în cazul cine ştie cărui criminal de război. A primit doi ani, meritaţi, poate nu pentru dosarul ăsta, dar asta a fost decizia justiţiei. Care e demnitatea în a-ţi băga un glonţ în tâmplă? Demn ar fi fost să îşi asume responsabilitatea pentru cele făcute, să execute anii de închisoare şi să devină cumva mai umil în urma acestei experienţe. Dar nu demnitatea, ci orgoliul l-a împins să facă asta, acelaşi orgoliu care l-a făcut să se considere un zeu exilat printre muritori, neatins de legi şi judecăţi. A preferat să încerce să-şi ia zilele decât să guste umilinţa de a se amesteca cu cei pe care îi dispreţuieşte.

Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă fiecare om care e condamnat pentru delictele sale ar încerca să-şi ia viaţa în acest fel când îi e comunicată sentinţa. Am înceta să mai aplicăm legea, să mai facem justiţie? 

Themis

JURNAL DE…

Privită de sus lumea pare la fel. Neschimbată, înmărmurită, perpetuă. Ca o mare privită din avion.

Cocoţaţi aici sus, pe braţul macaralei ruginite pe care am ajuns cu atâta dezinvoltură s-o numim acasă, cu inimile atârnând deasupra şantierului părăsit ne prefacem că trăim în aceeaşi lume: lumea pe care am abandonat-o pentru siguranţa fragilă a văzduhului. Câteodată, nisipul șantierului, lăsat la voia întâmplării când surplusul de locuințe a devenit evident, se ridică în zilele învolburate de toamnă și ne intră în dinți și în ochi, dar ăsta e cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla. Venind de jos. Cerul are și el pericolele lui: trăsnete și tunete mugind în noapte, ploi și ninsori, soarele rânjind în zilele toride vrând parcă să topească scheletul metalic. Și pe al nostru cu el.

Dar amenințarea cea mai mare vine din noi. O răsucire în somn, buimăceala primilor paşi adormiţi ai dimineţii, un cârcel la coborâre. Și toate astea sunt pentru cei cu psihicul blindat ca un tanc. Izolarea, teama, ura, neîncrederea, disperarea, răceala, chemarea brațelor văzduhului. Oricare poate însemna sfârşitul. Şi totuşi e mult mai bine decât jos.

Nimeni nu mai știe cum a început. Din plictiseala unor magnați, din teribilismul scăpat de sub control al unor tineri sau poate din pură necesitate, cine poate ști. Destul e că odată pornit procesul a căpătat caracterul ireversibil al scurgerii timpului. La început au fost cazuri izolate, ici, colo, pe vremea când încă autoritățile mai încercau sancționarea faptelor și stoparea sau măcar diminuarea fenomenului. Apoi dependența a explodat. Legea a devenit un atavism. Banalul s-a contaminat. Nimic nu a a fost imun în fața ei. Pe rând, morala, religia, justiția, credința, familia, compasiunea și la sfârșit umanitatea, nu ca totalitate a oamenilor, ci ca ansamblul de trăsături care ne-au scos din lumea animalelor, toate au sucombat în fața Dependenței.

Socializare – iată un cuvânt mort pentru noi cei de sus. Ca prin vis îmi amintesc întâlniri cu prietenii, vizite acasă, petreceri sau ieșiri în oraș. Asta până când musafirii au început să ticsească frigiderele gazdelor cu propria carne. Ce mai faceți, zâmbete cordiale, complezențe aproape naturale, dar intrați vă rog, lăsați-ne să vă luăm hainele, poftiți la masă. Apoi o căutătură pofticioasă, un compliment nevinovat, ce apetisant arăți azi și dansul sângelui începea prin sufragerii, bucătării și dormitoare. Mi-ar plăcea să spun că dependența dată de consumul de carne umană a generat profunde dezechilibre chimice la nivelul creierului. Ca să pot explica comportamentul urmelor de oameni de sub noi. Dar ar fi fals. Societatea e doar o convenție și convențiile sunt supuse schimbarii, când masa de oameni face un lucru acesta devine perfect acceptabil în mintea oricărui individ. De fapt nu canibalismul mă surprinde cu adevărat, se cunosc multe situații limită când oamenii au recurs la el pentru a supraviețui, foamea te curăță rapid de capricii cum ar fi morala sau conștiința, ci contextul în care a apărut. Unul în care resursele de hrană, chiar cu prețul epuizării planetei, erau arhisuficiente, când mijloacele de producție oferite de hipertehnologizare au devenit ieftine, unul în care economia mondială nu înceta să crească.

Și acum economia o duce bine. Mai puțin pompele funebre. Și cimitirele. Dar în rest e bine. Au apărut oportunități și ramuri noi: de exemplu firmele specializate pe tranșare umană. Foarte serioase și eficiente. De multe ori angajații lor nu se mărginesc doar la treaba pentru care au fost plătiți ci, dintr-un exces de zel, până să se oprească ajung să-și tranșeze uneori și contractorii. Dar curățenia e importantă. Atât de importantă încât merită riscul. E absolut demențial să vezi cum o baie poate să spele nu doar sângele ci și conștiința. Fiecare duș a devenit un Purgatoriu lichid la îndemâna oricui. Fobia de atacurile conștiinței s-a manifestat în menținerea obsesivă a aparențelor normalității. Atâta timp cât nu există urme, nu există nici motive de îngrijorare. Aceleași costume pe stradă, în birouri, încheind afaceri, acumulând averi, pasionați de lucruri mărunte sau mari, încercând să descifreze viața sau Universul sau cum se folosește automatul din parcare, aceiași tineri visând la sâni și alcool, aceleași tinere obsedate de haine la modă și acesorii și câte și mai câte. O pojghiță de civilizație s-a așternut peste lume. În mod paradoxal conflictele s-au împuținat, oamenii au devenit mai politicoși, mai amabili unii cu alții. Nicio crimă inutilă, pentru bani, din gelozie sau pentru glorie, doar din poftă. Viața umană a început treptat să-și recapete valoarea. Când greutatea adunată a oamenilor depășea cu mult cea a oricărei specii de pe Pământ, ce mai însemna viața cuiva? Acum când ne numărăm pe degete fiecare individ a ajuns să fie respectat și prețuit ca o resursă unică și prețioasă… de carne. Până și cerșetorii, aurolacii, oamenii fără casă, săracii au ajuns să fie tratați cu aceeași deferență ca orice CEO al marilor companii. E interesant cum canibalismul a ajuns să ducă la îndeplinire cel mai fidel idealul comuniștilor. Una peste alta nici măcar nu pare o viață atât de rea.

Când mă gândesc la mulți dintre cei pe care i-am întâlnit acolo jos, cel mai mare regret al meu e că sunt vegetarian.

… CANIBAL

Fîfîfîfîfîfîfî

STALKER

Am văzut STALKER. Filmul are 160 de minute. Lung. Extrem de lung. 150 de minute de plictiseală teribilă. 150 de minute care se târăsc, mocirle în film, mocirle în timp. Lumina e murdară acolo ca şi lumea pe care o dezvăluie. 150 de minute care nu se mai termină. Şi apoi 10 minute care schimbă totul. 10 minute cât istoria omenirii. Cei trei se află în faţa Camerei. Camera care îţi îndeplineşte DORINŢA. Nu orice dorinţă, ci DORINŢA. Nu ceea ce crezi că vrei ci dorinţa ta cea mai profundă, cea care vine din subconştient, care nu ţine cont de norme sociale, de morală, de religie sau orice altceva. Camera e o oglindă care te arată aşa cum eşti tu pe dinăuntru, cu adevărat, nu spoiala care se scorojeşte prin lume.

The riddle