Oraşul(1)

partea întâi

Rhaja părăsi grămăjoarele de cazemate înşiruite perete în perete de-a lungul potecilor rectangulare,unele mai mari, altele mai mici, dar inevitabil geometrice, lipsite de geamuri, de strălucire, uneori chiar şi de viaţă. Nimeni nu mai ştie câte sunt locuite, câte pustii. După valul de ciumă ce măturase suburbiile multe dintre ele rămăseseră fără stăpâni. Asfaltul şoselelor, al marilor autostrăzi de odinioară, fusese acoperit şi el de un praf roşcat adus de numeroasele furtuni de nisip, copiii monstruoşi ai unor teritorii din ce în ce mai aride.

Însă Oraşul se înălţa încă falnic, cu furie şi încăpăţânare, ca o fata morgana, în mijlocul câmpiei moarte, cu învelişul său de sticlă strălucind în soare. Acolo existau încă ferestre, muzică, apă curgând din robinete şi lumini. Lumini chiar şi atunci când noaptea cădea ca un somn adânc, fără vise peste câmpiile întunecate. Rhaja se opri şi privi soarele. Lumina. Poate că asta le lipsea cel mai mult noaptea când se îngrămădeau lângă puţinele lumânări pe care le puteau găsi printre gunoaiele orăşenilor abandonate chiar în mijlocul cartierelor în care îşi duceau viaţa. Orăşenii! Tâmpiţii credeau că fac prin asta un act de caritate. De fapt chiar acele gunoaie expuse căldurii, fermentând, colcăind de viermi şi şobolani aduseseră peste capul lor ciuma.

Lumina. Uitase de când nu mai văzuse un bec aprins. Întreaga civilizaţie în care trăise, copil fiind, se întemeia pe lumină. Lumina care ne încălzeşte când e frig, care ne domoleşte teama când e întuneric, care ne prelungeşte ziua, viaţa. Îşi aminti ziua aceea când se luminase cerul, când ceva strălucise pe albastrul său mai puternic decât soarele. Aproape întreaga emisferă sudică fusese exterminată. Apoi pentru cealaltă jumătate de lume: praful, frigul, noaptea perpetuă.

Oamenii cu influenţă care se numărau şi ei printre rândurile supravieţuitorilor veniseră cu soluţii. Toate însă cu un grad moral extrem de redus. Însă ce ar mai fi avut de căutat morala într-o lume sfâşiată? În cele din urmă oraşele fuseseră transformate în sere imense cu habitat artificial, în sere de oameni, captând orice urmă slabă de radiaţie luminoasă dar care în aceste condiţii puteau susţine doar un număr limitat de locuitori.

A urmat exilul. Mii de surghiuniţi scurgându-se în şiruri ca nişte lacrimi pe dealurile pustii şi înnegrite. S-au stabilit la periferiile oraşelor construindu-şi locuinţe de piatră, fără ferestre(căci ce lumină să intre prin ele?)fără uşi, cu acces subteran, cât mai bine izolate pentru a supravieţui iernii fără zăpadă ce părea să nu mai plece. Au trăit ani de-a rândul din resturile faunei, şobolani şi insecte, până când soarele roşu la început, apoi din ce în ce mai galben s-a îndurat de lume şi a rispit praful. Vânătoarea, agricultura în primele ei forme, epoca de piatră modernă(ciudată alăturare de cuvinte) s-au strecurat în societăţile colierelor de megaliţi ce împrejmuiau oraşele.

Rhaja se trezi din visare, se sustrase din vortexul amintirilor. Era la marginea coloniei. De aici începea zona tampon care îi despărţea de oraş: fostele terenuri agricole, acum sălbatice, cu o iarbă măruntă şi tăioasă popular numită pernej, singura capabilă să crească în condiţii atât de neprielnice. Căldura îl făcuse să transpire. Îşi şterse broboanele de sudoare de pe frunte şi scrută depărtările. Diamantul uriaş stăpânea pământul plat. Peisajul era atât de ireal încât părea rodul imaginaţiei unui pictor suprarealist. Rhaja păşi cu tălpile goale pe iarba uscată încă din picioare. Îi simţi înţepăturile pe picior, dar nu şi în talpă acolo unde bătături întărite ca o carapace de ţestoasă îl apărau de terenul ostil. Înainta lipsit de repere imediate, acelaşi smoc de iarbă, aceiaşi paşi, pe cer acelaşi nor ce părea că îl însoţeşte, mereu în dreptul zenitului. Doar Oraşul creştea din ce în ce mai mult ca privit printr-un binoclu.

Rhaja ajunse la porţile vestice ale oraşului tocmai când garda se schimba. Văzu soldaţii al căror echipament le dădea o aură de fiinţe străine mişunând în jurul porţilor de sticlă incasantă. Se apropie scuturându-şi de praf hainele ferfeniţite. Deîndată ce trecu perimetrul de siguranţă se declanşă alarma. Zeci de ochi metalici şi goi cu gloanţe înfundate în orbite se îndreptară spre el ca atraşi de un magnet.

VA URMA

Where to?

De ce mi-am facut blogulă

Am auzit eu că e o mare şmecherie acum să explici de ce ţi-ai făcut tu blog. Ştiu că asta se întâmplă de obicei la început şi nu la câteva luni după dar fiindcă abia acum am aflat mă grăbesc să îmi achit obligaţiile pe care orice blogger de nădejde le are. Ştiţi cum e: niciodată nu e prea târziu… decât dacă e prea târziu. Aşadar să purcedem.

De ce şi-ar face cineva blog? De ce ar scrie cineva pe blog? În general de ce dracu’ ar face cineva ceva? Până la urmă ce rost are să ne mai tăiem unghiile dacă şi-aşa peste câteva milioane de ani Soarele se va duce şi el pe pulă şi oricum ne va lua tuturor maul.

În incoştienţa noastră, toţi dobitocii, ca să nu zic ignoranţii şi să jignesc poate pe cineva, habar n-avem că din clipă în clipă Pământul poate fi terciuit de un ditamai asteroidul/cometa, că glaciaţiile stau la pândă după uşă, încălzirile globale te muşcă de cur când te dai jos dimineaţa din pat, geologii ne ameninţă că după o vreme toate continentele se vor scufunda din nou în manta aşa cum au mai făcut-o şi ne vom pârli cu toţii, că Pământul, ameţit de atâta învârtit, o să se oprească ca o găină beată şi nu vom mai avea câmp electromagnetic, astrofizicienii zic, timizi aşa, dragii de ei, că de noi se apropie cu nişte guri mari şi negre nişte găuri care sunt, cum altfel, decât negre, că nu ştiu ce galaxie vecină se va tampona de noastră şi n-avem airbaguri şi că în cele din urmă tot Universul va sucomba şi ne va lăsa fără pălincă, vuitoane şi manele. Şi, din când în când, îl mai bagă pe Boc care ne ameninţă că ne taie pensiile şi salariile.

Ăştia ar fi cică pesimiştii. Pe de altă parte la fel de imbecil se comportă şi cei aflaţi la antipodul lor şi anume… da, aţi ghicit… optimiştii. Ăştia par nişte papagali care repetă un singur tril, gen Don’t worry, be happy. Adică lasă să vină meteoritul că-l trimitem noi pe Bruce Willis să-i dea o bastârcă şi să-l trimită cu coada între picioare înapoi de unde o fi venit, glaciaţiile nu ne sperie că dăm un pic drumul la căldură mai tare, mai băgăm o votcă, încălzirea globală e bună că putem face topless şi nu mai trebuie să mergem iarna la solar iar dacă bateria asta de pe cer se descarcă las’ că-i rugăm pe americani să facă un Duracell mai mare şi când se gată Universul, nicio problemă, găsim noi altul mai trainic şi mai frumos doar nu degeaba fizica cuantică ne zice că ar fi mai multe.

Bun, bine că am clarificat treaba asta cu făcutul. Acum să trecem la lucruri mai profunde, că mie, fiind ceva melanj, mă-nţelegi, între Parmenide, Platon, Husserl, Fichte şi Moni Columbeanu?(o fi latura mea feminină) îmi plac alea profunde. Adică vanitas vanitatum et omnia vanitas. Huh?!?! Deci, cum ar zice Cristoiu, încă o dată, unde rămăsesem? A, da, la motive. De ce mi-am făcut blogulă? Pentru că mă plictiseam şi mi-am zis că ăsta e un prilej nesperat de a mă plictisi şi mai tare. Nu e de ajuns?!?! No, nu se poate!! Am văzut eu că motivele sunt multiple, complicate şi întotdeauna juste, de la cele în genul discursurilor câştigătoarelor de miss: Vreau să nu mai fie foamete pe Pământ, să nu mai fie oameni bolnavi şi să fim cu toţii fericiţi! până la salvarea planetei, a pinguinilor şi în general la salvarea oricui şi a orice. Dar eu atâta pot! Motive simple pentru lucruri simple. Unii dintre bloggerii ăştia infantili au impresia că dacă ei scriu pe blog ca nişte smiorcăiţi Opriţi războaiele! Osama Bin Laden va sări drepţi din văgăunele talibanilor şi va lansa panseluţe peste americani. Ei bine, surpriză, nuu!

Bun! Ultimul lucru pe care vreau să îl clarific, sunt convins că omenirea nu şi-ar mai putea urma cursul normal dacă n-aş face-o, e că, pe acest blog, în ciuda numelui său, scriu eu şi adicălea Horea Poşogan câteodată şi Ioan. Când m-am gândit eu pentru prima dată să fac blogul am zis să îl pun, aşa, sub formă de jurnal intim cică şi am hotărât să îmi aleg un pseudonim. O mare, mare şmecherie. Nu cumva să afle cineva din miile de vizitatori cine sunt. Adică sunt şmecher sau ce? Atunci eram convins că un puhoi de lume o să-l ia cu asalt numai că, spre marea mea stupoare, alaiul a intrat la apă şi a ieşit mic aşa, piculic, cam cât o listă de messenger.

Deci, după cum ar zice un eminent radioascultător al lui Badea: Sunt unul dintre singurii care te ascultă!, tot aşa şi eu sunt unul dintre singurii care mă citesc 😀

Şi cu asta, basta!

A Dan Perjovschi drawing