Băse is back, back again…

USL a reuşit în două luni ceea ce nu au reuşit toţi propagandiştii şi consilierii de imagine prezidenţiali în ani de zile: să-l facă din nou popular pe Băsescu. Eroul democraţiei. Flacăra vie a Estului. Păzitorul statului de drept. E incredibil!

Să fie clar: îl urăsc pe Băsescu din maţe. Opt ani de zile i-am suportat mojicia şi aroganţa. Şi minciunile. Şi sfidările. Şi dispreţul. Dacă un om ca Băsescu a ajuns să fie garantul democraţiei atunci las-o dracului de democraţie cum ar zice Aristotel.

Cu toate astea Băsescu nu trebuie înlăturat cu orice preţ. Ceea ce a făcut USL-ul încercând modificarea abuzivă a legii referendumului e o mutare puerilă. Dovedeşte doar nerăbdare infantilă şi o lipsă de maturitate politică. Sunt ca nişte copii hăbăuci de somn care s-au trezit în miezul nopţii să-şi deschidă cadourile de Crăciun pentru că nu mai aveau răbdare până dimineaţa. Şi aşa se şi comportă. Crin face declaraţii de la pupitrul Cotroceniului – ia uite cum mă joc de-a preşedintele – cum că preferinţa lui ar fi înspre ordonanţa de urgenţă emisă de guvern în legătură cu referendumul. Probabil că grădinarul Cotroceniului a uitat să-l ude şi nu i s-a irigat suficient creierul devreme ce face declaraţii a la Traian Băsescu Jucător. Ponta, cu zâmbetul lui de copil subdezvoltat, devenit între timp misionar al democraţiei, varianta Dâmboviţa, e chemat în audienţă de diverşi binefăcători europeni de la Merkel, Barroso şi Rompuy până la Schulz ca să ia lumină din vasta lor înţelepciune europeană. Înţelepciune pe care toţi aceşti bravi filantropi nu se grăbeau deloc să ne-o împărtăşească atunci când oamenii aduşi în pragul disperării de politicile de austeritate declanşau proteste pe întreg teritoriul ţării îngheţând cu mâinile agăţate de pancarte şi cu dinţii încleştaţi într-una dintre cele mai reci ierni ale ultimilor ani. Probabil că auguştilor politicieni de la Bruxelles nu le-ar strica să facă o plimbare prin ţările lor de baştină, la pas, nu blindaţi în limuzine, să afle cam ce părere au compatrioţii lor despre ei, înainte să se mai pronunţe atât de degajat şi superficial în legătură cu problemele altora.

Dezechilibrele care se manifestă în politică sunt prezente însă şi în discursul societăţii. Adevărata natură a dialogului nu e schimbul de sunete ci de idei. Maimuţele nu dialoghează, ele pot cel mult să comunice. La noi nu mai există dialog. Dar deloc. Presa, televiziunile, blogurile. E o lume în alb şi negru şi ele nu se amestecă. Nu mai există obiectivitate, independenţi. Toate emisiunile, talk-show-urile au ca participanţi indivizi susţinând aceeaşi parte, fie băsesciană, că PDL-istă nu pot să zic, fie USL-istă. Încrâncenarea e atât de mare încât fiecare interlocutor e în mod automat înregimentat, şi prin asta absolut orb, surd şi mut în ce priveşte vinile părţii adverse. Punctele de vedere unice şi intoleranţa, fie ea de orice fel, politică, religioasă sau socială nu au dus niciodată la nimic bun. Dacă ceva nu se schimbă înspre acolo ne îndreptăm.

Pe 29 iulie eu ştiu exact ce o să fac la referendum. Fără dubii, fără remuşcări. Nu-mi pasă ce urmează. Alegerile periodice au apărut tocmai din necesitatea de a nu permite răului să se perpetueze. Nu putem trăi dârdâind de frica răului mai mare. Dacă acesta va veni îl vom schimba şi pe acela. Pentru moment tot ce contează e prezentul şi prezentul oferă întotdeauna posibilităţi.

Give it to him

Matrix Romania

Cândva, Elena Udrea declara într-una din plenarele partidului, referindu‑se la membrii PDL-ului, că: “Noi suntem urmaşii lui Traian, ai lui Traian Băsescu”. În mod absolut ironic Traian Băsescu şi-a găsit urmaşul nu între rândurile propriilor iepuraşi grăsuni ci chiar între haitele hienelor hămesite de la USL.

Junrnal de bord: marţi 17 aprilie 2007 starring Traian Băsescu, preşedintele României:

“Dacă Parlamentul va vota suspendarea mea, în maxim 5 minute de la vot voi demisiona din funcţie şi voi chema în faţa electoratului şi pe cei care au generat un abuz constituţional prin suspendarea preşedintelui.”

Urmarea: nicio demisie şi referendum popular.

Junrnal de bord: joi 28 iunie 2012 starring Victor Ponta, primul ministru al României:

“El Pais: Şi dacă comisia de care aţi spus dumneavoastră acum decide că a fost plagiat?

Victor Ponta: Atunci, în mod sigur mă retrag.”

Urmarea: nicio demisie şi dizolvarea Consiliului General al Consiliul National de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare.

Pentru mine e suficient să înţeleg din ce aluat sunt făcuţi cei doi. Au fost frământaţi în acelaşi malaxor care le-a frânt şi coloana vertebrală. Orice ar face de acum încolo Victor Ponta nu mă mai poate surprinde. Traian Băsescu n-o mai face demult.

 

O bârfă regală

Să ai un președinte de stat care se ghidează după mitologii ieftine gen „Lasă că știu eu cum a plecat regele. Avea un tren plin cu bani și averi.”, perfect credibile în cadrul academic al unui colț de tavernă și după un slalom uriaș printre paharele de Monopol, reprezintă încununarea unei evoluții milenare. Adică ce dracu’, și lui Ștefan cel Mare îi plăcea să tragă la măsea și acum e sfânt. Dar el, Băsescu, ce? Nu poate fi și el sfânt? Că doar potențial are, har Domnului, cu carul.

El, cel care poartă drapelul în inimă(să mai zică cineva că nu are o inimă mare), el cel despre care fratele său a declarat că în locul regelui nu ar fi abdicat nici împușcat(substituția ipotetică trebuie să-i fi stors câteva lacrimi domniei sale, El Presidente, care dintotdeauna a avut fantezia unui Highlander care să străbată istoria, ar fi putut fi de la Gelu, Vlad, Menumorut cum te-au prins te-au și futut până la hăt regele Unicum) suspină melancolic de fiecare dată când privește harta României, care se încăpățânează să nu semene cu niciuna din sticlele de whisky, rom, bere etc., la dracu’ nici măcar de Udrea nu se apropie. Poate că, odată cu reorganizarea asta, domnul președinte i-ar putea convinge la un șpriț pe ucrainieni și bulgari să ne dea ceva teren de la ei și să dăm mână cu mână și să facem o regiune, să-i chemăm pe rapsozii aulici Guță și Salam și să ne veselim trei zile și trei nopți ca-n basme. Și în loc de harta României am putea lipi atunci de peretele prezidențial un poster de tirist, poate chiar cu Pamela Anderson, doar că în cazul ăsta va trebui să ne băgăm un pic și în Ungaria și Moldova, mai ales în extremitatea de nord.

Cam ăsta e nivelul la care pot fi comentate opiniile președintelui României. Și cam astea sunt toate nuanțele pe care le poți aștepta de la o dezbatere pe tema lui.

It’s a bullshit folks!

PS: Atacul murdar al președintelui asupra unei familii regale nu a rămas fără urmări. Regele Cioabă s-a arătat extrem de afectat și va susține în curând o conferință de presă pe această temă.

Be a king! Burger King!

Go west, pet!

Cand lumina intalneste suprafata de separare a doua medii diferite sufera fenomenul de refractie, o abatere usoara de la directia initiala. La granita dintre Romania si Ungaria, pentru luminile vestului, refractia se transforma insa in reflexie.

De ce? Pentru ca Romania are toate proprietatile unei oglinzi. Smolita pe interior, neagra ca vidul primordial, haosul etern, indestructibil si nedefinit, fara constiinta, memorie sau morala ca apeiron-ul lui Anaximandru. Prin partenogeneza aceasta zeita a noptii l-a zamislit pe cel mai de seama om al ei, cel in care s-au scurs cele mai fetide seve ale acestui spatiu. Fiecare cuvant al lui, fiecare respiratie, e o insulta la adresa bunului simt, la adresa ratiunii, a demnitatii si in general o insulta la adresa a tot ceea ce reprezinta partea din oameni care te face inca sa traiesti printe ei.

Ce face o oglinda cand te rastesti la ea? Cand o injuri? Cand o ameninti? Cand o certi? Acelasi lucru. O oglinda poate doar sa arate cu degetul, pentru ca lumea ei nu exista, nu are consistenta, este doar imaginea simetrica a celei reale. Chiar si atunci cand se sparge intr-o puzderie de cioburi, niciun fragment ce a fost al ei nu-si pierde proprietatile.

Domnul Basescu e un ciob. Un ciob nu poate sa aiba demnitate. Demnitate poti sa ai atunci cand ai facut ceva notabil pentru altii, nu doar pentru propria persoana, demnitate poti sa ai atunci cand intre ceea ce gandesti, spui si faci se pune semnul congruentei, cand cei care te urmeaza o fac nu pentru ca se simt ca in Rai langa tine ci pentru ca au sentimentul ca asa e corect, ca acela e lucrul care trebuie facut.

Domnul Basescu se stropseste la ministrii Germaniei si Frantei care au afirmat clar ca nu doresc Romania in spatial Schengen. Cu demnitate!!! Care demnitate? Demnitatea milogului batand toate marile bulevarde europene, care iti sufla in mancare, care te calca pe picioare, care te agaseaza non-stop cu impertinenta lui de neam prost? Totusi nu cred ca domnul presedinte isi face vreo iluzie ca cele spuse de el vor avea un ecou in Uniunea Europeana. Stie si el asta. Filmul asta a fost regizat pentru romani. Dar a ajuns deja un serial. Si inca unul foarte prost. Unul in care domnul presedinte e intotdeauna personajul pozitiv si oricine ar fi antagonistii, acestia sunt prin deductie Raii, cei care incearca sa-l scalpeze pe eroul patriei.

Filmul asta a fost regizat pentru romani. Mi-ar placea sa cred asta. Dar sunt convins ca nu e asa. Domnului Basescu putin ii pasa de romani, de fapt, fata de cei mai multi dintre ei nutreste un profund si arzator dispret. Ce e si mai interesant e ca o face exact pentru modelul de cetatean pe care il promoveaza din vorbe, cel cinstit si corect, care isi plateste taxele si impozitele, adica pentru fraieri, in limbajul domniei sale. Atunci cand aperi infractori care iti mananca direct din stomac nu poti sa crezi altceva. Dar daca n-a fost facut pentru romani atunci pentru cine a regizat domnul Basescu aceasta capodopera? Pentru el insusi. De ce? Pentru ca a perceput aceasta scrisoare ca pe un afront personal si a simtit nevoia sa se justifice. Il doare pe el in cot ca n-a intrat Romania in spatial Schengem asta. Dar de ce a trebuit sa se intample chiar in timpul mandatului sau, de ce i se intampla toate lui? Criza, recesiunea, acum asta. Vechii greci numeau asta Ananke, inevitabilitatea, domnul Basescu o numeste mult mai pe romaneste.

Lui toate i se intampla, el trece prin anii sai de mandat ca un Demiurg, nimic nu-l atinge, nimic nu-l poate murdari, e un observator cand vine vorba de atributiile sale si jucator cand vine vorba de cele ale altora. Si totusi, sa stai in functia de presedinte al unui stat doar pentru a-ti testa reflexele e mult prea putin.

Asteptam, plictisiti deja, cu ochii aproape inchisi, episodul urmator…

Do not disturb

Pandemoniu

Nu poţi să întrebi pe cineva dacă va ploua sau nu a doua zi şi dacă greşeşte să-i spui: “Mincinosule! Ai spus că o să fie aşa. Şi n-a fost aşa. Mincinosule!”. Dar dacă acum plouă şi întrebi aceeaşi persoană iar ea îţi spune că e soare şi vreme de plajă atunci poţi să-ţi faci o imagine despre ce fel de caracter sau intelect deţine.

La fel şi cu oamenii politici, e normal să crezi în unul sau altul atunci când nu-l cunoşti, când este la început de drum, când încă nu ştii ce va face, dar în clipa în care toate speranţele îţi sunt infirmate trebuie să ai puterea de a recunoaşte că te-ai înşelat. Însă un român adevărat nu se înşală niciodată. El nu are dubii, nu trebuie să înveţe ori să cerceteze. Nu, dom’le, astea sunt pentru proşti. Românul e întotdeauna geniu înnăscut. El nu se întreabă, el ŞTIE!

De câte ori aţi auzit de la cineva pe care l-aţi întrebat pe stradă cum se ajunge într-un anume loc ori într-o discuţie în care se vede din satelit că interlocutorul e total în afara subiectului, cele două cuvinte magice, atât de uşor de rostit: “NU ŞTIU!”. Nu, dom’le, stai să-ţi explic eu cum e. Şi suflecându-şi axonii şi dendritele omul se lansează în presupuneri, în aproximaţii, în aberaţii care de obicei se încheie cu axiome de genul “Îţi spun eu sigur că e aşa!”. Săracul Descartes a avut ghinionul să se nască în Franţa căci dacă ar fi fost român ce tot atâta “dubito” era “certo” de dimineaţa până seara dacă nu şi în somn.

În ciuda acestui fapt nimeni nu ar trebui să te condamne că ai avut la un moment dat încredere în cineva, că l-ai creditat cu probitate şi l-ai sprijinit cât de mult ai putut, dar poate şi trebuie să o facă atunci când acel cineva s-a dovedit a nu fi altceva decât un impostor.

Mă uit la ultimele apariţii ale domnului preşedinte Traian Băsescu şi mă miră stupoarea celorlalţi la noile perle ale domniei sale. Când ţii de atâta vreme două galoane de flegmă în gură atunci când o deschizi e greu să vorbeşti civilizat. Multă lume spune despre Băsescu că e oscilant. Nu, oscilant e graficul funcţiei sinus, Băsescu e liniar ca o coadă de mătură pe care zboară Harry Potter la cenaclul vrăjitorilor. Ceea ce domnul preşedinte nu va reuşi să înţeleagă nici la a mia reîncarnare e că a fi preşedinte înseamnă mai mult decât posibilitatea de a da de toţi pereţii cu membrii haitei care te irită pe tine, masculul alfa şi omega.

M-am uitat la emisiunea Naşul de la B1 unde domnul preşedinte a ieşit la o mică bârfă televizată cu unicul realizator imparţial din România şi anume Radu Moraru. Unde Ponta a devenit maimuţică de circ şi Antonescu un orfan care cerşea ceva post de candidat la porţile sultanului. Care Ponta n-a aşteptat nici el prea mult să-i dovedească preşedintelui că are dreptate şi, cu mină de goriloi în călduri, să ceară a doua zi, în numele pensionarilor şi de ce nu al poporului (întotdeauna al poporului) suspendarea preşedintelui.

Timp în care, câte o gaşcă de ţânci ce chiuliseră de la şcoală, merseseră să protesteze în faţa palatului Victoria şi să tragă cu praştia în jandarmi. Poate doar zâmbetul lor ştirb, în lipsa dinţilor de lapte, aminteşte de îngrozitoarele armate de protestatari, câtă frunză, câtă iarbă, cu care marile organizaţii sindicale ameninţau să zguduie Bucureştiul.

Domnul “ultim ministru” Boc în schimb îşi exersează aviar gripa ingliş la ONU în speranţa că măcar acolo o să-l asculte cineva că în propriul guvern slabe speranţe.

Ce frumos e în România!

Îhî

Băsescu e prea bun…

România e o ţară second hand pentru că numai o astfel de ţară se împrumută pentru pensii şi salarii. Cine a spus asta? Vreun jurnalist maliţios, rău intenţionat, care are ca unic scop distrugerea sistematică a încrederii cetăţenilor în propriul stat? Un muncitor care dă la lopată pe marginea drumului? Vreun ţăran(fără niciun sens depreciativ)?

Nu. A spus-o chiar preşedintele României, domnul Băsescu. Mă întreb până la orbita cărei planete din sistemul solar ar fi ajuns acelaşi domn Băsescu, dar nu preşedintele de acum, ci candidatul din campania trecută, atunci când ar fi sărit ca ars la auzul unor astfel de cuvinte? Cuvinte spuse inevitabil doar de oameni cu negru-n cerul gurii, venite doar de la cei care nu simt niciun pic româneşte, nişte brute cinice, lipsite de patriotism şi care n-au altă treaba decât să propovăduiască apocalipsa peste tot pe unde se duc. Care se încăpăţânează să nu observe nivelul extraordinar de progres la care accede România având ca unic mijlocitor pe unicul Preşedinte.

Domnul Băsescu are dreptate. El e prea bun pentru noi. E un zeu care doar printr-un capriciu al sorţii a fost exilat în această ţară second hand pentru a-şi ispăşi o pedeapsă neştiută dar cu siguranţă nemeritată.

Un conducător adevărat nu dezgroapă mizeria umană, după care nici nu trebuie să sape foarte mult, nu scoate în evidenţă trăsăturile murdare, josnice ale oamenilor pe care îi conduce pentru a-şi justifica propria neputinţă şi urâţenie interioară ci încearcă să caute, să scoată din ei acele calităţi care i-ar putea ridica deasupra condiţiei lor. Acele urme de demnitate umană care în ciuda tuturor realităţilor şi previziunilor i-ar putea determina să se autodepăşească.

Doar atât?

Ce faci când banii se termină? Închizi spitalele şi stingi lumina.

Să trăiţi bine! Ha ha ha!

…

–          Ce faci, maică?

–          Ia duc şi eu o pungă de mălai! De la domnu’ Bălcescu, să-i dea Dumnezeu sănătate că tare bun mai e!

…

“pe Basescu l-om vota
cu toata familia

si-l vom pune presedinte
ca Basescu nu ne minte
asculta-ti-ma pe mine
numai asa vom trai bine”(sic!)

Pulsar 1: Cameramanul execută o panoramare peste valea întinsă. Pe planeta “Pierdută în timp şi spaţiu” curg râuri de lapte şi miere. E dimineaţă şi scăldătorile de smaralde, rubine, diamante şi safire îşi primesc muşterii mai matinali. Camera plonjează într-un gros plan. La fiecare intrare veghează o chelie strălucind ca soarele, din care, şuviţe dumnezeieşti se unduiesc sub bătaia vântului. Chelia e acoperită de inscripţii aurii, încălecate, amestecate. Ele formează un fel de cunună în care frunzele de laur sunt înlocuite cu urme de ştampile. Scrie VOTAT.

Fie pâinea cât de rea/Am furat şi vom fura/Tot mai bine-n ţara mea(politician anonim).

Viaţa e grea, iarba e verde, cerul e albastru, apa e udă, banii statului sunt de furat. Relaţia pe care criza o are cu banii este ca cea pe care o are moartea cu viaţa. Când moartea e, viaţa nu este, când viaţa e atunci moartea nu este. Deci criza e, banii nu sunt.

Cuuum? Nici măcar de furat? Cum adică? Să facem rost atunci! De la cine? Cum de la cine? De la proşti că de aia există. Le-am dat zahăr şi mălai. Portocale şi banane. Să le luăm înapoi! Câte 25 de unu’. Hai la boşorogi numa’ 15 că li-s grele. Dacă n-aş fi atât de milos nu ştiu ce s-ar întâmpla cu ţara asta. Creştin ca mine nu găseşti, îţi zic eu! Vaiii, ce ideee mi-a venit! O să donez tot salariul meu ţării. Taii, că deja m-am înduioşat de cât de bun şi sufletist sunt! Uite că mi se umezesc ochii de simţitor ce sunt!(sic!)

Pulsar 2: Peste fântânile cu nestemate zboară nişte vrăjitoare cărbunite călare pe un fel de păsări cu roţi. Au o gură mare prin care aspiră nestematele. Nu numai pe cele pe care le aduseseră la câteva luni după Marea Vânzoleală Electorală în timpul căreia fântânile secaseră brusc ci şi cele din buzunarele pelerinilor care plăteau acum biletul pentru spectacolul la care intrarea fusese gratuită. Ba mai şi primiseră ceva numai să intre.

Faliment, cuţit, os, strângem, cureaua, austeritate, margine, prăpastie, foame, sărăcie, gunoaie, hoţie. Cuvinte şlefuite în anii scurşi sub oblăduirea dragilor noştri capitalişti. Cuvinte molfăite fără dinţi, încă întregi, cu balele scurgându-se peste ele de parcă ai suge bolovani.

Pulsar 3: O săgeată neagră ţâşneşte printre hoardele de vagabonzi cu gingiile goale, târându-şi trupurile tăbăcite asemenea unor cete de zombies, scoşi parcă din filmele lui Romero. Jantele cromate i se afundă în asfaltul topit ca într-o cremă. Din ea un chip speriat îşi muşcă buzele şi limba privind pe geamul fumuriu. Fum şi foc cât vezi cu ochii! Ai fi zis că nu vor arde niciodată. Cheliile topite se scurg peste pământul înroşit. Ici colo se mai vede o inscripţie cu VOTAT!

PS: Pentru cei care caută soluţii, am şi eu una: politicienii şi toate mafiile lor personale, care la rândul lor au alte mafii, să fure cu 25% mai puţin.

PS2: Oare va exista măcar un politician care îşi va cere scuze? Care va veni în faţa poporului şi va zice: Iartă-mă, popor, că am adus ţara asta în groapă! Mai degrabă s-ar naşte alt Univers!

Guvern?

NO BASESCU DAY

O reactie de protest in ceea ce il priveste pe Basescu mi se pare normala. Ma mira doar faptul ca nu s-a intamplat mai repede.

http://nobasescuday.blogspot.com/

http://www.facebook.com/group.php?gid=231824573790&ref=ts

No Basescu Day

De ce merg la vot?

Pentru că m-am săturat de nesimţirea şi mârlănia preşedintelui actual. Mi-e dor de nesimţirea şi mârlănia altui preşedinte.

În mod sistematic Băsescu pune în practică teoria ascunderii gunoiului sub preş. Inamicii săi în această privinţă sunt mogulii, ziariştii, profesorii, tonomatele sau în opoziţie cu aceştia, a căror calitate sau afiliaţie poate fi îndoielnică, orice om de bun simţ(de exemplu o profesoară) care îi reproşează probleme reale pe care Traian Băsescu încearcă să le camufleze în lipsa de patriotism a unor astfel de cetăţeni, în manifestarea lor patologică de a-şi vorbi de rău ţara, aşa cum zice domnul preşedinte, nişte oameni cu negru-n cerul gurii care nu iubesc România. Disperarea lor pleacă de cele mai multe ori tocmai din faptul că-şi iubesc atât de mult ţara încât nu suportă ca ea să fie condusă de oameni ca cei din clica cu care s-a înconjurat şi în sânul cărora se simte bine domnul Traian Băsescu.

Domnul preşedinte mai vorbeşte şi de patriotism, atât de des încât ţi se face greaţă că între “patriotismul” său şi cel al unor oameni ca cei care au luptat într-un al doilea război mondial şi au primit pentru asta o pensie de veteran absolut jenantă şi o bucată de fier în diverse forme de cruce, care au înfundat puşcăriile comuniste, trăind în mizerie şi umilinţă sau şi-au mâncat viaţa în pustietăţile Bărăganului doar pentru că au spus ce-au gândit(lucru ce nu are nimic în comun cu politica), ca cei care şi-au vărsat sângele pe baricadele revoluţiei, nu există nicio diferenţă de sintaxă. Nu pot să cred că cele două patriotisme pot fi scrise la fel, ar trebui să existe cuvinte diferite în dicţionar pentru două concepte atât de paralele sau măcar culoarea cernelii cu care sunt scrise să nu fie la fel: una roşie pentru patriotismul oamenilor pentru care cuvântul are o prezenţă organică, imanentă, hrănită din sângele şi suferinţa proprie şi una maro, culoarea căcatului urât mirositor, pentru patriotismul compus doar din litere goale şi sterpe ca cel al preşedintelui şi al celor asemenea lui. Patrioţi pot să fie cei care au făcut ceva pentru România, care au suferit pentru asta nu cei care doar au profitat de pe urma ei.

Ultraşii vor spune că Băsescu a fost cel care a condamnat comunismul. Fals. Cei care au condamnat comunismul au fost nu cei care au trăit bine merci în timpul lui ci cei care au murit la revoluţie pentru libertatea şi confuzia, e drept, nimeni nu a zis că va fi uşor, în care ne zbatem acum, de oameni ca Ticu Dumitrescu care şi-a menţinut caracterul puternic şi intransigent faţă de dictatura comunistă în temniţe ca Zarca Aiudului, ca Botoşani sau Văcăreşti, care a iniţiat legi, să amintim doar Legea deconspirării Securităţii („Legea Ticu”), Legea lustraţiei, Legea anulării condamnărilor politice din perioada comunistă purtând bătălii cu morile de vânt ani de-a rândul în Parlamentul României, în speranţa că dacă va fi condamnat public comunismul poate că oamenii vor privi asta ca pe o revanşă morală faţă de el şi de alţii ca el care şi-au consumat viaţa şi sănătatea fizică şi psihică în teroarea comunistă pentru nimic, neavând de câştigat de pe urma acestei lupte surde nici bani, nici averi pe care vârsta şi amintirea unei astfel de experienţe le fac derizorii, nici recunoştinţă. Însă nu vă faceţie griji, nu s-a amăgit nici măcar o clipă că noii conducători, vechii securişti şi persecutori reşapaţi în capitalism, vor manifesta sincer vreo părere de rău, a vrut doar ca lumea, cea care a suferit şi ea să afle cine sunt, să afle ce fac şi cât de bine o duc în noul sistem, numit democraţie, vulgar cuvânt în acest context. Condamnarea unui rău asemenea dictaturii comuniste nu se face prin nişte vorbe rostite în Parlament ci prin introspecţia profundă a sufletului fiecăruia, acea coborâre în conştiinţa proprie, când singur cu tine încerci să desluşeşti cine eşti şi ce vrei, ce ai făcut bine şi ce ai făcut rău.

Îi văd câteodată la televizor şi pe Ludovic Orban, Titus Corlăţean sau Cristian Boureanu, relativ tineri, dar care poartă în ei aceleaşi seminţe ale unui arhetip de politician mârşav, bătrân ca şi moartea, capabil să treacă peste orice doar pentru a-şi îndeplini scopurile personale. Acelaşi comportament de bătăuş de cartier, care agresează doar pentru că ştie că trupeţii din spatele lui sunt gata oricând să-i sară în ajutor dacă celălalt ar riposta în vreun fel. De la contractul social de care vorbea Rousseau şi în care definea atât de limpede viaţa politică apărută ca urmare a unui contract încheiat între oamenii liberi, contract în al cărui temei  exercitarea puterii se delega unui grup restrâns de oameni cu misiunea de a apăra binele public, drepturile naturale şi cetăţeneşti ale tuturor, par a fi trecut mii de ani. Un astfel de contract mai există dar stă ascuns sub praful timpurilor şi al neputinţei oamenilor politici de a scăpa de stigmatul puterii care corupe.

Referendumul, o altă tâmpenie debitată de minţi prea odihnite pentru a crede că mai există şi oameni ce mai păstrează o oarecare urmă de raţiune în ţara asta. Dar din nou, de ce ar interesa pe cineva voturile românilor educaţi, înzestraţi cu raţiune, logică şi bun simţ când ei au câteva defecte irecuperabile în ceea ce priveşte contribuţia electorală: în primul rând sunt mult mai puţini, nu pot fi manipulaţi cu trucuri ieftine de iarmaroc, voturile lor nu pot fi cumpărate şi pe deasupra nici nu prea merg la vot. Aşa că dă-i dracu’ şi hai să ne concentrăm pe proşti. Nu merită osteneala, prea multe fiţe de intelectual. Dar să revenim la referendum, ca orice tăietor de lemne care se respesctă Train Băsescu încearcă să reformeze o instituţie ca Parlamentul prin cantitate. Mai puţini parlamentari nu înseamnă neapărat o calitate mai sporită. În primul rând trebuie schimbată calitatea oamenilor care alcătuiesc Parlamentul nu numărul lor.

Băsescu n-a luptat niciodată împotriva sistemului, ci doar împotriva acelei părţi din sistem care nu-l includea pe el, o bătălie surdă între găşti din care singura care a avut de suferit a fost România împreună cu poporul atât de iubit la televizor şi pulimea atât de dispreţuită de preşedinte în particular.

Mai spun doar atât şi cu asta închei ce am avut de spus, Traian Băsescu a încercat şi va încerca mereu să spună ceea ce îşi doreşte electoratul să spună, el va spune adevărul doar atunci când cuţitul îi va ajunge la os, contrazicându-şi minciuna sau eroarea cum o numeşte el cu un adevăr scos la iveală nu cu bună voinţă ci ca resturile şi gunoaiele de apele unui râu la inundaţii.

Dumnezeu să ne ajute!

Justiţiarul cu ochi bionici