Privită de sus lumea pare la fel. Neschimbată, înmărmurită, perpetuă. Ca o mare privită din avion.
Cocoţaţi aici sus, pe braţul macaralei ruginite pe care am ajuns cu atâta dezinvoltură s-o numim acasă, cu inimile atârnând deasupra şantierului părăsit ne prefacem că trăim în aceeaşi lume: lumea pe care am abandonat-o pentru siguranţa fragilă a văzduhului. Câteodată, nisipul șantierului, lăsat la voia întâmplării când surplusul de locuințe a devenit evident, se ridică în zilele învolburate de toamnă și ne intră în dinți și în ochi, dar ăsta e cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla. Venind de jos. Cerul are și el pericolele lui: trăsnete și tunete mugind în noapte, ploi și ninsori, soarele rânjind în zilele toride vrând parcă să topească scheletul metalic. Și pe al nostru cu el.
Dar amenințarea cea mai mare vine din noi. O răsucire în somn, buimăceala primilor paşi adormiţi ai dimineţii, un cârcel la coborâre. Și toate astea sunt pentru cei cu psihicul blindat ca un tanc. Izolarea, teama, ura, neîncrederea, disperarea, răceala, chemarea brațelor văzduhului. Oricare poate însemna sfârşitul. Şi totuşi e mult mai bine decât jos.
Nimeni nu mai știe cum a început. Din plictiseala unor magnați, din teribilismul scăpat de sub control al unor tineri sau poate din pură necesitate, cine poate ști. Destul e că odată pornit procesul a căpătat caracterul ireversibil al scurgerii timpului. La început au fost cazuri izolate, ici, colo, pe vremea când încă autoritățile mai încercau sancționarea faptelor și stoparea sau măcar diminuarea fenomenului. Apoi dependența a explodat. Legea a devenit un atavism. Banalul s-a contaminat. Nimic nu a a fost imun în fața ei. Pe rând, morala, religia, justiția, credința, familia, compasiunea și la sfârșit umanitatea, nu ca totalitate a oamenilor, ci ca ansamblul de trăsături care ne-au scos din lumea animalelor, toate au sucombat în fața Dependenței.
Socializare – iată un cuvânt mort pentru noi cei de sus. Ca prin vis îmi amintesc întâlniri cu prietenii, vizite acasă, petreceri sau ieșiri în oraș. Asta până când musafirii au început să ticsească frigiderele gazdelor cu propria carne. Ce mai faceți, zâmbete cordiale, complezențe aproape naturale, dar intrați vă rog, lăsați-ne să vă luăm hainele, poftiți la masă. Apoi o căutătură pofticioasă, un compliment nevinovat, ce apetisant arăți azi și dansul sângelui începea prin sufragerii, bucătării și dormitoare. Mi-ar plăcea să spun că dependența dată de consumul de carne umană a generat profunde dezechilibre chimice la nivelul creierului. Ca să pot explica comportamentul urmelor de oameni de sub noi. Dar ar fi fals. Societatea e doar o convenție și convențiile sunt supuse schimbarii, când masa de oameni face un lucru acesta devine perfect acceptabil în mintea oricărui individ. De fapt nu canibalismul mă surprinde cu adevărat, se cunosc multe situații limită când oamenii au recurs la el pentru a supraviețui, foamea te curăță rapid de capricii cum ar fi morala sau conștiința, ci contextul în care a apărut. Unul în care resursele de hrană, chiar cu prețul epuizării planetei, erau arhisuficiente, când mijloacele de producție oferite de hipertehnologizare au devenit ieftine, unul în care economia mondială nu înceta să crească.
Și acum economia o duce bine. Mai puțin pompele funebre. Și cimitirele. Dar în rest e bine. Au apărut oportunități și ramuri noi: de exemplu firmele specializate pe tranșare umană. Foarte serioase și eficiente. De multe ori angajații lor nu se mărginesc doar la treaba pentru care au fost plătiți ci, dintr-un exces de zel, până să se oprească ajung să-și tranșeze uneori și contractorii. Dar curățenia e importantă. Atât de importantă încât merită riscul. E absolut demențial să vezi cum o baie poate să spele nu doar sângele ci și conștiința. Fiecare duș a devenit un Purgatoriu lichid la îndemâna oricui. Fobia de atacurile conștiinței s-a manifestat în menținerea obsesivă a aparențelor normalității. Atâta timp cât nu există urme, nu există nici motive de îngrijorare. Aceleași costume pe stradă, în birouri, încheind afaceri, acumulând averi, pasionați de lucruri mărunte sau mari, încercând să descifreze viața sau Universul sau cum se folosește automatul din parcare, aceiași tineri visând la sâni și alcool, aceleași tinere obsedate de haine la modă și acesorii și câte și mai câte. O pojghiță de civilizație s-a așternut peste lume. În mod paradoxal conflictele s-au împuținat, oamenii au devenit mai politicoși, mai amabili unii cu alții. Nicio crimă inutilă, pentru bani, din gelozie sau pentru glorie, doar din poftă. Viața umană a început treptat să-și recapete valoarea. Când greutatea adunată a oamenilor depășea cu mult cea a oricărei specii de pe Pământ, ce mai însemna viața cuiva? Acum când ne numărăm pe degete fiecare individ a ajuns să fie respectat și prețuit ca o resursă unică și prețioasă… de carne. Până și cerșetorii, aurolacii, oamenii fără casă, săracii au ajuns să fie tratați cu aceeași deferență ca orice CEO al marilor companii. E interesant cum canibalismul a ajuns să ducă la îndeplinire cel mai fidel idealul comuniștilor. Una peste alta nici măcar nu pare o viață atât de rea.
Când mă gândesc la mulți dintre cei pe care i-am întâlnit acolo jos, cel mai mare regret al meu e că sunt vegetarian.
… CANIBAL
Fîfîfîfîfîfîfî
Neo Sapiens Blog 