Tubular life

Într-o seară te-ai cuibărit într-un mic pliu al timpului și-ai ascultat.

Ce poți să auzi noaptea când întunericul se repede bezmetic să umple orice cavitate, orice fisură? Vaietul unui aspirator pierdut printre măruntaiele unor camere cubice, plătite cu frânturi de viață? Vocea prezentatoarei de știri, apăsând silabele ca o presă hidraulică, zdrobind cuvintele în maxilarele ei antrenate? Pași târșâiți pe scară, tusea hârâită a bătrânilor, respirația lor gâjâită ca un vânt ce curăță trotuarele pustii? Uși ce se închid, uși ce se deschid, vuietul surd al apei în păienjenișul de țevi? Voci care râd, voci care plâng, pașii morții strecurându-se tăcută prin micul spațiu rămas liber pe sub ușa bătrânei de la doi, țipetele femeii căreia i s-a rupt apa vizavi, gemetele modulate ale unui cuplu în extaz?

Te-ai cuibărit într-un mic pliu al timpului și-ai așteptat. Viața se repede să umple bezmetică orice cavitate, orice spărtură. Un strat încă fin, de oxid, te lipește de un mic pliu al timpului. Ai așteptat prea mult? Încă e ușor să te desprinzi, dar nu vrei asta. E așa de bine și cald. Lumea e departe și mică. Timpul te înfiază. O crustă verzuie ți se întărește peste carne. Timpul crește și tu scazi, un biet soldățel de plumb topit, cu ochi împrumutați de la cineva demult uitat. Un tată denaturat care-și devorează fiii. Te simți greu și dens, în timpul gras te scufunzi ca într-o mare. Deasupra ei nicio amintire a nici unei flote, doar o acalmie însorită.

Într-o dimineață ai ieșit dintr-un mic pliu al timpului și… 

Tubular Bells