Le pacte de memoire(3)

partea a treia

Treptat totul se clarifică, podul ce mă leagă de eul meu precedent încă există, e asaltat de vegetaţia junglei dense din jur, amintiri crescute peste amintiri, puţin şubred, dar încă funcţional. Iubirea devenise în timp obsesie, teamă, gelozie, paranoia. Fiecare clipă în lipsa ei era contaminată de gânduri nămoloase, negre, de dialoguri închipuite drapate cu tone de reproşuri stilizate, de argumente irefutabile niciodată rostite, de frustrări fără margini. Tot acest vulcan fierbea în mine fără să scap vreo picătură de lavă, din groaza de a nu o pierde. Mă temeam că orice cuvânt o va arde, că va ţipa şi va fugi. Efectele nu au încetat să apară: o ostilitate tăcută ce îmi umbrea mai mereu faţa, izbucnirile de furie atât de neaşteptate, fără niciun motiv aparent, suspiciunea morbidă ce îmi rodea creierul ca o armată de cari. Devenise un drog pentru mine. Simţeam, aveam nevoie de.. de prezenţa ei, de senzaţiile produse de aceasta. Devenise un drog pentru mine. Poţi fi drogat şi cu oameni. Unii dintre ei sunt intenşi ca heroina sau cocaina. În prezenţa lor timpul arde ca măciulia de sulf a unui chibrit. Ecstasyul şi marijuana sunt apanajul celor joviali, care iau viaţa uşor, iar cei spirituali, cu o inteligenţă sclipitoare, au efectul de lungă durată al amfetaminelor.

„M-ai înghesuit într-un colţ al vieţii tale, în lada cu lucruri vechi de care nu mai ai nevoie acum dar pe care nici nu vrei să le arunci.”

Da, asta îi spusesem atunci când plecase. Eram pe un pod, în centrul oraşului, şi pe sub noi curgea furioasă şi murdară, apa umflată a râului, strânsă din ploile de primăvară. Nu îmi amintesc să ne mai fi vorbit vreodată de atunci. Ultima amintire vie cu ea. Îmi simt gura uscată ca un deşert. Iau un pahar de pe masă, pornesc robinetul şi îl umplu cu apă rece. Mă răzgândesc şi îl golesc în chiuvetă. Torn în el brandy până la jumătate şi execut un shot. Îi simt arsura cum se prăvăleşte pe esofag până în stomac. Mai torn un pahar şi cu el în mână mă arunc din nou în pat. Kara, Kara… Mai lasă-ţi şoaptele să-mi gâdile urechile, mai spune-mi o dată unde eşti. În suflet dor şi-n minte poezia unei alte lumi:

Ce mai faci Ludmila ? În ce ploi te scalzi ?
Prin ce iarbă luneci cu genunchii calzi … ?
Flori de măr presate, oarbe flori de crin
Mai păstrez şi astăzi într-un colţ de scrin[1]

Nu mai e nici iarbă, nu mai sunt nici ploi iar genunchii sunt reumatici, îngheţaţi. În calmul întunecat al camerei pâlpâie puzderia de reclame plutitoare ce cutreieră neobosite oraşul. Alb, roşu, albastru. Bălţi de lumină pe podeaua neagră.

Deodată o străfulgerare: mă reped la omnifon. Când ridic receptorul simt stratul fin de praf care s-a aşezat pe el de când nu-l mai folosisem. Nu mă sună nimeni şi nu sun pe nimeni. O sunam. Numărul ei, atât de uşor de reţinut, nu se pierduse. După indiferenţa anilor uitării simţeam din nou, naiv, speranţa. Poate că viaţa abia acum începe.

Alo? E o voce necunoscută. Omnifnonul pâlpâie uşor.

Alo? Cine e? Repetă vocea.

O caut pe Kara. În voce mi se simte neliniştea şi entuziasmul, delirul nerăbdării.

Kara?? Se miră vocea Dar nu ştiţi? E moartă de şapte ani. Sunteţi un prie…

Dar nu apucă să termine că închisesem conexiunea. Am o pareză temporară a feţei. Pe suprafaţa ei nu se clinteşte niciun muşchi. Primul care scapă din şoc e, ca întotdeauna, creierul. Dealtfel e normal pentru că şi intră primul în el.

Da, iată şi ultima piesă din puzzle. Zâmbesc amar. Nu am puterea să plâng fiindcă ştiu că nu m-aş mai putea opri. Da, îmi amintesc acum. O ucisesem… Răzbit de gelozie, o ucisesem fără preget. Pe pod fusese ultima amintire cu ea vie. Îi arsesem apoi corpul la unul dintre crematoriile de gunoi din oraş, iar oasele calcinate le pisasem mărunt şi le împrăştiasem pe stradă. Nu rămăsese nicio urmă din ea, din faţa ei albă şi frumoasă, din tenul fin ca laptele, din ochii ei de culoarea ierbii îngheţate. Pur şi simplu o ştersesem de pe faţa Pămânului. Alesesem convertirea în acelaşi timp cu hotărârea de a o ucide. Trecusem toate testele cu detectoarele de minciuni pentru că nu aveam nicio amintire a crimei. Odată cu definitivarea Procesului fusesem eliberat şi de orice urmă de remuşcare şi vinovăţie pentru că nu îmi mai aminteam nimic. Fără pedeapsă, fără regret. Făcusem crima perfectă.

Şi într-adevăr aşa fusese… Până acum!

Poate că de-abia acum începe viaţa.

[1] Versuri din poezia Ludmila de George Ţărnea

SFÂRŞIT

Even though I walk through the valley of the shadow of death, I fear no evil, for You are with me

Le pacte de memoire(1)

partea întâi

Au trecut şapte ani de când am ales Convertirea. Totala relaxare a simţurilor, pacea minţii, armonia interioară. Experimentează. Edenul poate fi al tău. Aşa suna reclama pe care o văzusem atunci într-una din repetatele mele vacanţe pe coastele însorite ale Dalmaţiei. O vedeai, o auzeai peste tot, în hoteluri, pe plaje, la baruri şi cafenele, pe stradă, chiar şi când dormeai o simţeai strecurându-şi mesajul subliminal din subconştient în vise. Extirparea memoriei de lungă durată, iată principiul care a stat la punerea bazelor teoretice şi mai apoi practice ale Convertirii. Hotărârea o luasem uşor. Până în acel moment nu fusesem fericit niciodată, vreau să spun fericit cu adevărat. Nu am dus o viaţă fericită. Nimic din ce trăisem până atunci nu merita să fie amintit. În plus, îmi spuneam, cât din viaţa noastră e cu adevărat a noastră, cât ne amintim din ea? Unu la sută? Poate doi? Şi nici măcar asta când vrem. Răsar, răzleţe, flash-uri capricioase apărând şi dispărând ca scânteile, când te aştepţi mai puţin, după reguli din cele mai absurde. Îmi salvasem toate aceste gânduri pe o întregistrare holografică. Aveam nevoie de mai mult decât cuvinte sau câteva note pentru a mă convinge după operaţie că nu făcusem alegerea greşită. De fiecare dată când mă priveam, pe mine cel anterior, expresia ochilor şi a frunţii era suficientă să mă facă să înţeleg cât de necesară fusese Convertirea. Eram liniştit, nu aveam regrete.

Mulţi ne-au acuzat că după convertire am devenit simple maşinării, cu ţesut organic întins ca slinul peste o piele nespălată. Dar nu e aşa, suntem capabili de emoţii, de sentimente dar şi de raţiune, singura diferenţă e că amintirile noastre, fie ele plăcute sau dureroase sunt într-o cantitate mult mai redusă, ca urmare şi presiunea lor este considerabil scăzută. Putem să ne bucurăm, sau să suferim, să ne gândim la ce s-a întâmplat ieri sau azi, ne amintim ce am mâncat la micul dejun, la prânz, o piatră de care ne-am împiedicat dimineaţa, dar cu siguranţă nimic din ce am făcut anul trecut spre exemplu. Puşi pe cântarul timpului suntem uşori, foarte uşori.

În dimineaţa zilei de azi însă(e deja seară acum) am văzut ceva ce m-a tulburat. În drum spre locuinţa unui client căruia îi făcusem o ofertă pentru douăzeci de ornitoptere(era un contract important care nu trebuia ratat sub nicio formă), am trecut pe lângă un teren de joacă dezafectat, într-una din suburbiile oraşului. Am văzut acolo un câine care scormonea înnebunit pământul. Deja făcuse zeci de gropi, suficient de adânci încât să se îngroape în ele. Vreau să vă spun că odată cu noua platformă de guvernare care implementase cu mare succes strategia de reciclare a deşeurilor şi convertirea lor într-o formă de energie oraşele deveniseră cu adevărat eco. Nu mai găseai fir de gunoi. Efectul fusese că la următoarele alegeri, în semn de protest, aşa zişii beatnici, atâţi câţi mai rămăseseră votaseră opoziţia, care, în ciuda acestui fapt, copleşită de numărul mare de cetăţeni model extaziaţi de noul aspect de mediu steril al oraşelor pierduse din nou alegerile. Drept urmare, lumpenul din toate regnurile, atât animal cât şi vegetal îşi cam dădea obştescul sfârşit. Deci, iată-l pe câinele nostru, numai piele şi os, un fel de mumie ambulantă, scurmând pământul în căutarea unui os îngropat în vremuri mai bune într-un loc pe care nu şi-l mai amintea oricât şi-ar fi dat silinţa. M-am oprit din drum, am uitat şi de ce mă grăbeam şi unde trebuia să ajung şi l-am privit minute în şir cum îşi torturează trupul costeliv, ameninţat de spectrul morţii prin înfometare, în dezgroparea unor vestigii alimentare. Şi nu ştiu de ce, privindu-l aşa cum râcâie pământul argilos cu labele murdare de lut amestecat cu sânge, pentru o clipă am simţit că sunt ca el, că mor şi eu de foame fără ca măcar să ştiu. În cele din urmă, răpus de oboseală, a renunţat să mai caute, s-a culcat lângă rădăcinile unui nuc imens ce creştea chiar în mijlocul fostului teren de joacă şi m-a privit cu botul culcat pe labele zdrelite. Am fugit până la alimentară, sperând să-l mai găsesc acolo la întoarcere. Când m-am întors era tot acolo, în exact aceeaşi poziţie, respirând agitat. I-am aruncat o bucată imensă de carne şi l-am privit cum se satură. N-a reuşit s-o termine, stomacul i se adaptase, micşorându-se, la lipsa îndelungată a hranei, drept pentru care a hăpăit nici jumătate din cât îi dădusem, a luat apoi în gură restul de carne şi l-a îngropat într-unul din zecile de cratere ce împânzeau locul. Gândindu-mă la fapta mea bună m-am emoţionat atât de tare până la lacrimi. Îmi ziceam: “Uite ce bun pot să fiu!”, aproape că tremuram de plăcere trecând în revistă calităţile mele de creştin neşlefuit. Apoi raţiunea şi-a reintrat în drepturi.

VA URMA

Flying memory