Vis de iarnă

Dimineaţa e rece. Pe geam cad fulgi mari. Ninge atât de blând.

La câţiva centimetri de ochii mei, o respiraţie moale şi caldă îmi face inima să lucreze ca un reactor nuclear la capacitate maximă. Îmi amintesc cât de greu am adormit, cu gândul că abia aştept dimineaţa s-o pot privi din nou. E acea nerăbdare care nu te lasă să dormi înaintea unui eveniment pe care l-ai aşteptat încă dintr-o altă viaţă. Când deschid pentru prima dată ochii şi o văd sunt atât de fericit că îmi vine să plâng. Să mă trezesc înaintea ei doar ca s-o pot încă vedea dormind. Şi nimic, nimic altceva. Omor fiecare gând. Îmi reduc ritmul respiraţiei, amortizez fiecare bătaie de inimă şi stau nemişcat, ca o mare îngheţată. Orice doar să n-o trezesc. Nu încă. Timpul s-a oprit: fulgii sunt suspendaţi în aer ca nişte stele captive, timpul e mişcare şi mişcare nu mai e: doar pătura ce o acoperă ridicându-se şi coborând uşor ca nişte valuri mici. E atât de frumoasă. O privesc cu ochii mei prea mici. Faţa ei e albă ca nişte câmpuri nesfârşite de zăpadă, ca imensitatea unei Siberii personale. Simt că între mine şi sufletul ei nu mai e nimic. Ne atingem undeva dincolo de timp şi de lume, goi în lumină. Faţa ei e albă ca luna şi caldă ca un miez de soare.

O bătaie de gene, leneşă şi languroasă: e şi ea trează. Zâmbeşte. Zâmbetul ei, atât de distinct, un zâmbet cu capul în jos, ca şi cum ar zice: „Da, te cunosc. E bine lângă tine.” Şi lumea porneşte din nou. De sub pleoape răsar câmpii de iarbă îngheţată. Cristale, nestemate. Ochii ei. Adânci ca minele din Africa. Scânceşte uşor şi îşi îndeasă capul în pieptul meu: Krakatoa, Etna şi Vezuviu, la un loc, înecând lumea în emoţie, în loc de lavă.

Dimineaţa e fericită. Pe geam cad fulgi cu chipul ei. Mă sărută atât de blând.