Despre nesimțirea celor de la Cinema City

Ca să nu cad în dizgrația Paradisului cinematografic fac precizarea că tot ceea ce urmează se referă strict la experiența mea cu Cinema City Cluj.

Întotdeauna am disprețuit politica lor comercială, motiv pentru care i-am evitat cât de mult am putut. După brusca sucombare a Odeon Polus am decis să provoc rațiunea și destinul, fie și așa, de dragul artei.

Nu am fost dezamăgit.

Încă din start lucrurile sunt fundamental schimbate: biletul e mult mai mare și mai drăguț decât cel de la Odeon. Poate asta explică și diferența mare de preț. Câțiva centimetri pătrați de hârtie merită leii în plus. Mai ales că e lucioasă și colorată. La un moment dat aveau și o taxă(la Iulius) pentru 3D de 3 lei. Nu, nu, nu 3D-ul e de trei lei, ci taxa. Cică să întrețină ochelarii. Ochelarii au și ei nevoile lor: scutece, trebuie să bea, să mănânce, să doarmă. Nu e ușor să ai grijă de niște ochelari 3D. Și în plus o extradimensiune costă, doar nu e ca aerul să aibă acces toți proștii la ea. Probabil de aceea angajații sunt aleși și ei pe criterii bidimensionale.

Următoarea oprire a fost la bar. Tipele care vând sunt la fel de drăguțe și binevoitoare ca cele de la Finanțe. Am cerut un Nachos mediu. Înainte să îmi pună mămăliga în cutia de plastic mi-a arătat-o:”Așa e mediu!”. Probabil că îmi dăduse un avans ca să-mi scotocesc rucsacul pentru o lupă. Sau poate că stupefacția celor care cumpăraseră înaintea mea îi creaseră vreun reflex. Înainte să confirm a apucat o cutie de Nachos mare ca și cum nu s-ar fi așteptat vreodată chiar să iau unul mediu. Cred că ăsta a fost și motivul precipitării pițipoancei care de emoție a scăpat cutia de Nachos goală pe jos. Noroc cu colega ei plină de solicitudine care, gracilă și nonșalantă, a ridicat-o de pe jos și a pus-o la loc peste turnul de cutii. Microbii din Cinema City or fi și ei mai lenți și probabil nu apucaseră încă să escaladeze cutia scăpată pe podea.

În sfârșit, confirm: “Da, unul mediu!”. Îmi trântește un pumn de mămăligă și bine, pa. Murmur nedumerit ca un pește aruncat pe mal: “Cum, atât?”. Arunc ocheade la cutia minusculă pe jumătate goală și la ochii ovini ai tipei. “Păi dea!” vine răspunsul fără să se lase prea mult așteptat.

În rest, prețuri exorbitante(un suc la ei costă cât unul într-un club din Ibiza), multă mârlănie și nesimțire, proiecții întrerupte fără nicio explicație, personal de rahat, lipsă maximă de respect față de client, tupeu cât Universul, cam asta e lumea, jegoasă ca banii pe care îi strâng pe seama noastră, în care trăiește și prosperă Cinema City.

Faptul ca Cinema City se numeste cinematograf e o jignire la adresa filmelor și a tuturor CINEMATOGRAFELOR adevărate care nu se prostituează pentru câțiva lei în plus.

Cinema City SUCKS!

Anticristul după von Trier

Am fost la Anticristul lui von Trier. Dezamăgirea a fost… cruntă. După ce am văzut Zentropa, Element of a Crime sau Dancer in the Dark, filme cu adevărat geniale, nu îmi venea să cred că von Trier a putut să regizeze aşa ceva. Poate că fiecare om are în viaţă momente de obnubilare. Al lui von Trier a fost cu siguranţă în timpul regizării acestui film.

Filmul a debutat ostentativ cu o scenă de film porno, filmată artistic, alb-negru. Se simţea o nevoie prea mare de a şoca, o notă forţată până la iritare, lucru ce nu anunţa nimic bun. Apoi tot restul filmului am aşteptat, am aşteptat, cu speranţa că se va întâmpla ceva care să mă scoată din starea de inerţie, de abulie, de blazare. Singurul lucru ce a crescut gradual pe timpul filmului a fost oripilarea.

Trupurile goale întinse pe jos, la sfârşitul filmului, într-un fel de replică după grădinile lui Bosch, păreau nişte pietre albe cu formă mai ciudată, suspendate într-o lipsă de sens.

Mi-au plăcut câteva idei desprinse, dar care nu pot să scoată filmul din gheena în care a fost aruncat:

1. Comparaţia naturii cu o biserică a diavolului, într-o învălmăşeală de naştere, viaţă şi distrugere fără scop.
2. Urmărirea progresivă a obsesiilor tipei şi consecinţele acestor obsesii.
3. Imaginea simbolică a femeilor urcând dealul în vârful căruia se afla tipul la sfârşitul filmului.
4. Claritatea cadrelor care dădea sentimentul de real.

În film femeia apare complet demonizată, un simbol al ispitei, al carnalului, al seducţiei, al violenţei şi în ultimă instanţă al răului înnăscut şi renăscut. O fiinţă care îşi conştientizează natura malefică şi acţionează pe deplin conştient în concordanţă cu ea, la limita subumanului. O fiinţă de care vrei să fugi sau să o ucizi. Aici ea e Anticristul.

Asta e. Nu sunt prea multe de zis. La sfârşit m-am ridicat de pe scaun, emoţional în aceeaşi stare ca cea de la începutul filmului, singura schimbare fiind una de natură fizică, un nod în gât şi o senzaţie de rău în stomac. O formă de artă face apel de obicei la raţiune, la sistemul emoţional dar Anticristul nu se adresează nici creierului, nici inimii ci maţelor.

În mod cert un film greu de uitat, dar pe care îţi doreşti din suflet să ţi-l scoţi cât mai repede din minte.