Odată cu arestarea lui Năstase şi tot dramatismul aferent, demn de un film cu mafioţi scăpătaţi sau cu politicieni care au scăpat frâiele puterii, aud foarte des despre „omul” Adrian Năstase. Brusc toate cititoarele „în prompter” sunt lovite de strechea umanismului, şi ca nişte nepoţici de suflet încep să se lamenteze prin diverse emisiuni, în clişee şi ipocrizii de cel mai prost gust.
Eu nu-l cunosc pe „omul” Adrian Năstase, n-am stat la bere cu el, nu ştiu ce simte, ce gândeşte, viaţa lui personală mi-e la fel de străină ca cele ale afganilor unui pilot american care tocmai se pregăteşte să lanseze o rachetă către fortăreţele lor de paie rispite prin munţii arizi ai Asiei.
Dar pe politicianul Adrian Năstase îl cunosc. Şi pot să spun că nu l-am plăcut niciodată. Arogant, rece, cinic, venal şi sinuos ca o reptilă strecurându-se spre pradă, cu ochii injectaţi de mirosul sângelui. Asta a fost Năstase. De corupţia sa nu cred că se îndoieşte nici cel mai înfocat susţinător al său. Mulţi dintre marii gangesteri ai lumii nu au fost condamnaţi pentru faptele lor cele mai grave, pentru că nu au putut fi dovedite niciodată. Al Capone a fost arestat pentru evaziune fiscală. Dar nimeni nu a avut vreun dubiu despre culpabilitatea lui sau despre justeţea deciziei.
Atunci când un om încearcă să se sinucidă, nu sunt prea multe de comentat. Familia, apropiaţii lui, toţi trec prin momente înfiorătoare, în astfel de situaţii pentru ei nu mai contează că eşti Capone sau Gandhi. Eşti al lor şi ţin la tine indiferent ce ai fi făcut. Dar despre comentariile celorlaţi sunt multe de zis. În evenimente dramatice sentimentele se polarizează rapid. Nu sunt de acord nici cu cei care varsă dejecţii de genul (“Păcat că n-a nimerit!” sau “Năstase şi-a ratat şi viaţa, şi moartea!”) dar nici cu cei care îl martirizează. Dar ceea ce m-a determinat să scriu asta a fost afirmaţia că sinuciderea lui a fost un act de demnitate. Care demnitate? Demnitatea unui sfânt care se lasă crucificat în numele dreptăţii? Hai să fim serioşi. Vorbim totuşi despre Năstase. Hitler s-a sinucis din demnitate? Nu, ci din teama, laşitatea şi disperarea de a-i privi în ochi pe toţi cei cărora le-a ucis apropiaţii, fie ei evrei, germani sau alte popoare.
Năstase nu e Hitler. Dar nici pedeapsa sa nu a fost ca în cazul cine ştie cărui criminal de război. A primit doi ani, meritaţi, poate nu pentru dosarul ăsta, dar asta a fost decizia justiţiei. Care e demnitatea în a-ţi băga un glonţ în tâmplă? Demn ar fi fost să îşi asume responsabilitatea pentru cele făcute, să execute anii de închisoare şi să devină cumva mai umil în urma acestei experienţe. Dar nu demnitatea, ci orgoliul l-a împins să facă asta, acelaşi orgoliu care l-a făcut să se considere un zeu exilat printre muritori, neatins de legi şi judecăţi. A preferat să încerce să-şi ia zilele decât să guste umilinţa de a se amesteca cu cei pe care îi dispreţuieşte.
Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă fiecare om care e condamnat pentru delictele sale ar încerca să-şi ia viaţa în acest fel când îi e comunicată sentinţa. Am înceta să mai aplicăm legea, să mai facem justiţie?
Themis
Neo Sapiens Blog 