Zâtul – Tatiana Tolstaia

Zâtul – Tatiana Tolstaia

Trebuie sa spun mai intai ca inca de la primele pagini din carte si pana la sfarsit nu am putut sa scap de tentatia de a face tot timpul o comparatie cu lumea comunista.Fiind nascut abia in 1983 stiu destul de putine lucruri despre comunismul romanesc, despre cel rusesc aproape nimic, doar ce mi-au spus parintii, ce am citit eu asa ca am inceput incetul cu incetul sa incerc sa-mi fac o imagine cat de cat acceptabila despre perioada in care am trait si eu cei 7 ani de-acasa As putea sa spun ca in aceasta privinta Zatul a fost cea mai sentimentala carte pe care am citit-o. Desi nu se vorbeste in mod explicit despre comunism ca in altele pe tot parcursul ei transpare insa aceasta paralela. Tolstaia a construit o fictiune puternic ancorata in realitate.

Actiunea se petrece intr-o Moscova redusa la dimensiunile unui sat izolat de restul lumii condusa de un dictator care(cum s-ar fi putut altfel) da si noul nume(Fiodor Kuzminsk) orasului pe care il conduce. O salbaticie vasta si abia cercetata inconjoara Fiodor Kuzminsk-ul, sporind izolarea oamenilor si taind elanul celor ce s-ar aventura prea departe: padurile nesfarsite ale nordului in care bantuie nestingherit Zatul hranindu-se cu suflet de om, spre vest o campie a plangerii, un drum al regretelor ce cresc pe masura ce te indepartezi de locul natal (aici cred ca Tolstaia face o aluzie la imposibilitatea celor legati de pamantul natal de a-l parasi indiferent de viata pe care o duc acolo, la dorul celor exilati sau emigrati deopotriva intr-un Occident pe care il credeau izbavitor), in sud locuiesc cecenii, populatii barbare, dincolo de o stepa imensa, iar dincolo de ceceni abia banuita o mare azurie in timp ce la rasarit se intind paduri de spiripini dintre care unii poarta atat de ravnitii foculeandri.

Descrierile lungi si atat de expresive pe care le face Tolstaia in nenumarate randuri pe parcursul cartii degaja un iz de melancolie, de nostalgie dupa un univers pierdut. Pentru noi cei care citim evenimentele din carte acestea par o cadere in timp, o reintoarcere la mit. Cei nascuti dupa prapad au aceleasi superstitii, aceeasi intelegere mitica a lumii ca la inceputurile umanitatii. Natura a renascut autentica, in forma ei originara, neatinsa de om. Muntii albastri, vaile, dealurile, padurile, campiile, iarba totul degaja o atmosfera de natural, de firesc. Natura este din nou stapana, impunatoare, terifianta, grandioasa. Tolstaia foloseste un artificiu pe care nu l-am mai intalnit in nicio carte citita de mine: incepe cu o descriere exterioara a locurilor apoi trece brusc la persoana a II-a, la o descriere interioara, la emotii si ganduri, lasate fara un proprietar de drept, fapt ce te transpune in lumea descrisa de ea, tu te muti din spatele filelor in lumea cartii, esti acolo, alaturi de gugustiuci, simti si tu emotia, frica, bucuria, tristetea lor, peste tine parca se prabusesc noianele de zapada, frigul si noaptea, la tine urla vuietul viscolului, tu simti in ceafa respiratia rece a Zatului. Iti simti inima cat un purice, te ascunzi si tu intr-un cotlon al camerei, iti opresti respiratia si frica iti raceste pielea si tremuri asemenea lui Benedikt in bezna izbei sale.

Nimic nu a scapat neatins de marele Prapad. Totul e contaminat, prapadul sau dictatura sau comunismul a dus la mutatii in oameni si in locuri. Mutatiile interioare, spirituale sunt atat de puternice incat se manifesta in mutatii vizibile, organice, biologice(cateva exemple sugestive in aceasta privinta sunt cel caruia ii crescusera urechi pe tot corpul-aluzie la meseria de informator o meserie practic inventata de comunism, apoi ghearele ce cresteau in intreaga familie a Olenkai ca un semn al dezumanizarii si al bestialitatii, obezitatea Olenkai si a mamei sale, sugestive pentru voracitatea si egoismul acestora, apar intr-un contrast evident cu o anorexie mentala, parca li s-ar fi atrofiat creierele, discursul lor se rezuma exclusiv la mancare, cel putin al mamei). Marzacii sunt conducatorii, dispusi ierarhic si monopolizand cunostintele lumii de dinainte, in drumul lor spre control pana la suprema abominatie: Fiodor Kuzmici vazut ca unic inventator, artist, erou, cel care da gugustiucilor portii mici din cunostintele la care are acces bineinteles prezentandu-se pe sine ca autor. Sanitarii(cu trimitere la agentii securitatii) sunt cei care vindeca omul de a fi om, vindeca omul de umanitate, vindeca omul de curiozitate care este in fapt elementul esential al naturii umane(cartile arhetiparite, poate imaginea proprietatii si a gandirii personale nu trebuie detinute decat de marzaci ca unici administratori ai cunoasterii si lumii). Sanitarii pleaca de la ideea ca toti oamenii sunt bolnavi si trebuie vindecati, chiar daca acest lucru e contrar firii(boala nu e in carti ci in cap), ori oameni fara cap si constiinta sunt de neconceput, fapt ce marcheaza dispretul in primul rand fata de oameni si fata de gandire al comunistilor. Sunt prezentate astfel doua dintre caracteristicile din care a izvorat forta comunismului: teroarea si nestiinta oamenilor. Mecanismele comunismului sunt neclare, vagi pentru a determina o confuzie cat mai mare prin randurile omului obisnuit care se minuneaza asfel de asa-zisa stiinta a conducerii. Gugustiucii sunt oamenii simpli cei care incearca sa se adapteze catastrofei ce a cazut pe capul lor. Pe langa acestia mai apar insa si indaptatii impartiti si ei in doua categorii:

o Fostii, emblema a intelectualului intangibil, datorita ori utilitatii sale evidente, ori unor mutatii care inspira respect si frica totodata(de ex focul pe care il poate produce Nikita Ivanici valabil in ambele cazuri)

o In privinta Degeneratilor, nu prea stiu ce sa zic, astept si alte pareri. Pot sa fac doar o ipoteza: la urma urmei as risca sa zic ca sunt tot un fel de intelectuali(vezi Teteria care seamana foarte bine cu unii asa zisi intelectuali aka Vadim Tudor si altii ca el), ei au ajuns slugile marzacilor, adepti ai sistemului nu din convingere ci doar din interese meschine, au devenit insa cu timpul slugi inraite, fara respect pentru nimeni, nici chiar pentru stapanii lor, fiinte abrutizate pana la limita identificarii umanului(si-au pierdut mersul biped, o fi si acesta un simbol al servilismului, al decaderii?).

Evolutia lui Benedikt incepe practic din momentul casatoriei cu Olenka. Pana atunci e un gugustiuc simplu si lipsit de mari probleme. Cartile sunt momeala perfecta aruncata de socru lui Benedikt(fiecare persoana isi are pretul si slabiciunile ei iar cei mai de seama securisti erau buni cunoscatori ai psihologiei umane), ele devin o obsesie, o boala, un drog, inoculeaza in Benedikt fronda, nesupunerea, gandirea personala si astfel socrul castiga un aliat puternic in tentativa sa de a-l uzurpa pe Fiodor Kuzmici. In mod paradoxal cartile semnaleaza inceputul dezumanizarii lui Benedikt, lipsa cartilor este cea care il determina sa omoare un om si sa devina una dintre cele mai temute Glugi Rosii. Ajunge in cele din urma o epava si isi marturiseste deschis fata de socru dorinta de a-l rasturna pe Fiodor Kuzmici dupa ce ajunge in turnul orasului si vede foisorul acestuia care trebuia numaidecat sa contina sumedenie de carti. Cartile nu au intotdeauna un efect benefic mai ales in mintile marginite, lipsite de profunzime(Benedikt nu intelege concepte esentiale pentru om cum ar fi compasiunea, libertatea, demnitatea, constiinta, insasi Nikita Ivanici il sfatuieste sa invete mai intai alfabetul). De ce spun Benedikt si socrul ca ei salveaza cartile, de ce dau un sens care se vrea pozitiv unei munci atat de murdare? Ei acuza gugustiucii ca nu au mainile curate si distrug cartile, pe cand ei nu au sufletul curat, ori o carte poate fi citita cu maini murdare dar niciodata cu un suflet murdar. Arta nu este niciodata amenintata de oameni(piere arta asa cum zice adesea socrul) ci exista pentru oameni. Totusi Benedikt nu e niciodata pe deplin pierdut, la inceput el o iubeste sincer pe Olenka, are tresariri de mila la moartea Lukinisnei, in gandurile sale se regasesc ecouri dinspre moarte la care mediteaza, cand sta singur alaturi de corpul neinsufletit al acesteia, este chinuit de remuscari dupa ce ucide unul dintre gugustiuci pentru o carte. Se intalneste de mai multe ori cu Nikita Ivanici, care incearca sa-i inspire idealuri, chiar creaza impreuna o statuie a lui Puskin, singura care nu este atinsa de coruptia din jur, simbol al renasterii(dovada ca supravietuieste chiar si focului din finalul cartii). Nikita Ivanici incearca sa dea startul unei renasteri spirituale asa cum o numeste el insa aceasta avea sa ceara sacrificii mai mari decat si-ar fi inchipuit.

In cele din urma o revolutie are loc, Fiodor Kuzmici moare ca un las, despuiat de aura sa de intangibilitate, urmarit ca un sobolan prin camera plina de carti, ucis chiar de insusi Benedikt. Socrul ajunge la randu-i dictator, un tiran inlocuit cu altul, nicio schimbare. Schimbarea adevarata se produce insa la final cand focul purificator al lui Nikita Ivanici marcheaza inceputul lumii noi. Oamenii trebuie sa se desprinda de persoanele providentiale de Fosti, de dictatori si sa o ia singuri de la capat. Cu toate astea Fostii ii vor privi si indruma in stradaniile lor, desi mor pe pamant vor ramane vii in constiinta celor ce vor fauri lumea noua si pe baza invataturilor acestora.

Iar la final am lasat loc de o provocare. Cine sau ce este de fapt Zatul?

Eu cred ca Zatul e in noi, in fiecare din noi, e ceea ce are omul mai rau, e partea din fiinta ta de care te temi, care te bantuie si de care ai vrea sa scapi. Insa nu exista scapare din tine. Zatul e omniprezent, face parte din tine, e inseparabil, de el nu poti sa fugi, nu poti sa te ascunzi, poti doar sa-i faci fata. Benedikt simte rasuflarea rece a Zatului tot timpul inainte de a intra in familia lui Kudeiar Kudeiarici. O simte in noptile lungi si reci ale iernii, in bezna groasa a izbei, in suieratul viscolului. Zatul e o presimitire, o presimitire funesta care ii da tarcoale mereu. Odata intrat in familia socrului, presimtirea si obsesia si teama Zatului se estompeaza, caci Benedikt devine incetul cu incetul Zatul insusi(lucru pe care il spune si socrul: “Tu esti Zatul.”, “N-ai de ce sa te temi… N-ai de ce sa te temi… Esti intre ai tai…”; odata ajuns in turnul orasului Benedikt urla: “Iiiiii-iiiiiiiiii-iiiii…! striga Benedikt cuprins de beatitudine”, oare cum se aude urletul lui de la inaltimea turnului de veghe peste intinderea orasului), Benedikt este inghitit de latura intunecata a fiintei umane dar se salveaza in cele din urma spre sfarsitul romanului ajutat si de focul lui Nikita Ivanici. Lui Benedikt i se da astfel o a doua sansa.