Lincoln

Întodeauna conştientizez că mă aflu în faţa unei capodopere după senzaţia de epuizare emoţională, de vid al sensibilităţii în clipa în care se încheie. În acele momente mă simt gol, golit de tot şi de toate, cu trupul comprimat, strâns în jurul spiritului ca o pungă din acelea vidate folosite pentru conservarea alimentelor. Un suspin prelung, pornit din craterul pieptului e semnalul reintrării în realitate, al căderii în realitate, reîntoarcere nedorită după vieţile scurse între pagini, cadre de film, tuşe pe perete.

Azi am văzut Lincoln: filmul lui Spielberg făcut “de oameni, din oameni, pentru oameni”. În film e o scenă în care Preşedintele îşi consolează soţia pentru moartea primului lor fiu. Un film nu poate reda mirosul, dar prin fiecare atom al ecranului răzbate mirosul greu şi stătut de moarte al camerei care a îngheţat timpul. Camera e veche, lumina obscură şi interiorul pare jilav şi moale ca muşchiul de pădure. Prin perdelele trase peste două ferestre mari, lumina e filtrată în raze ca nişte săbii ce conturează clar profilul întunecat şi slab al Preşedintelui. Acesta e obosit şi îngenunchează încet, cu greu, lângă soţia lui. Lumina apare şi dispare de deasupra şi dedesubtul capului să negru orbitor, de nepătruns, rază de rază… de rază… de rază… de rază…

Lumina nu vine din noi ci arareori ne atinge. Iar în acele puţine momente când se întâmplă am face bine să ştim de ce ne-a ales. Suntem conduşi de emoţii şi sentimente, e în natura noastră, nu ne putem opune, dar am putea cel puţin să fim conduşi de emoţiile şi sentimentele oamenilor buni.

Lincoln

Muntele Oglindă

…şi ne-am trezit atunci în beznă după anii lungi de somn în sânul luminii.

S-a petrecut atât de repede. Ce? Totul! Nici acum nu ştim bine ce s-a întâmplat. Îmi amintesc doar că am auzit acel zgomot ca de vitralii sparte ce a umplut întreaga lume. Auzul. Şi că pentru câteva momente toată lumina din Univers s-a stins. Văzul.

Deşertul întins şi gol al suferinţei, de parcă în acel moment toţi ne-am fi pierdut dintr-odată fiinţa cea mai dragă, a luat locul a ceea ce fusese odată viaţă, sânge, suflet. Eliberaţi am deschis pentru prima dată ochii. Dar cum poţi să vezi bezna, cum poţi să descrii întunericul? Întunericul adevărat, nu cel al nopţii cu lună sau stele, nu cel al unor reziduuri cosmice de lumină, ci acela pur din măruntaiele Pământului, din abisurile unui om. Cum poţi să te împotriveşti unei asemenea forţe?

Totul a început cu şoapte pe la colţuri, cu întrebări pe jumătate rostite, cu acţiuni doar visate. Ce-ar fi dacă Muntele Oglindă s-ar sparge? Ce-ar fi dacă am fi liberi? El, doar el, blestematul, aduce răul şi veninul, ne obligă să trădăm, să urâm, să lovim, să ucidem. Războaie, foamete, cruzime, boală, suferinţă. Toate sunt fiicele lui monstruoase. Erinii trimise să ne tortureze. El ne face să ne urâm pentru că trăim în lanţuri.

Apoi, cineva mai îndrăzneţ a înfipt cuţitul în Muntele Oglindă şi acesta s-a sfărâmat în bucăţi mici şi strălucitoare cât boabele de porumb. Atunci a venit tunetul şi întunericul. Şi odată cu ele panica. Cine ne va mai spune ce sa facem, cum să trăim? Şi în gânduri ni s-a strecurat insidioasă teama. Teama? De cine? De noi înşine. Dacă totuşi, chiar şi în lipsa Muntelui Oglindă, ne vom dovedi la fel de inumani sau poate chiar mai rău? Când am înţeles am început să fugim, mânaţi de presimţirea dezastrului, de iureşul ororii, izbindu-ne unii de alţii, călcându-ne în picioare, lovind şi urlând, muşcând şi sfâşiind, până când bezna a devenit cleioasă şi picioarele lipicioase de sânge închegat.

Peste o vreme ne-am trezit din delirul spaimei, din orgia carnagiilor. Şi ne-am privit, cei încă rămaşi în viaţă, unii pe alţii, uşor nedumeriţi, ne-am văzut aşa cum suntem cu adevărat, ca la o radiografie ce-ţi vede în suflet: descărnaţi şi goi. Lumina s-a întors, roşiatică şi densă, proaspătă ca cea a unui răsărit, însă a trecut prin noi fără să zăbovească.Crezusem că dacă Muntele Oglindă va dispărea vom rămâne doar noi oamenii, aşa cum suntem, aşa cum credeam că ne-am născut, buni şi umani. Cât timp a fost acolo, ne reflectam în el şi aveam credinţa că într-un fel ne contaminează, că nu suntem noi cei care se unduiesc pe întinderea sa de sticlă. Că ceea ce vedeam e fals. Că ochii, că sticla, că lumina, că totul ne înşală. Dar Muntele Oglindă avea dreptate, el ne arăta ca orice oglindă efectele. Abia după ce n-a mai fost am înţeles că nicio oglindă nu-ţi arată cauzele, niciuna nu poate să-ţi înfăţişeze sufletul. Cât timp am continuat să ne privim în suprafeţele sale cristaline şi geometrice am rămas străini şi ne-am minţit cu disperare deşi în sinea noastră poate că ştiam încă de atunci. Când însă el a dispărut am fost nevoiţi să coborâm adânc în noi, ca într-o fântână, până la fundul mâlos, ca să aflăm dincolo de limpezimea aparentă cine suntem cu adevărat şi de unde venim. Iluziile s-au spulberat una câte una pentru că nu mai aveam pe cine să dăm vina. Am rămas singurii responsabili pentru acţiunile noastre. Minciunile păstrate cu atâta grijă în noi, ca un jar preţios, s-au stins sub stropii grei de adevăr. O ploaie rece şi apăsătoare.

Am simţit frica şi ura, inseparabile, nedezlipite ca două gemene, ca două genuni. Ele au devenit cele mai puternice sentimente şi motivaţii ale noastre. Fiecare determinând-o şi încercând totodată s-o înlăture pe cealaltă. Printre cei mai mulţi teama s-a manifestat mai puternic decât ura. Aceia au devenit sclavii. Ura a învins însă în stăpâni. Apoi când sclavii n-au mai putut suporta abuzurile, când ura lor a devenit de zeci de ori mai puternică decât a înrobitorilor, lucrurile s-au inversat. Victimele au devenit călăi. O vreme. Apoi lucrurile s-au schimbat iar. Şi din nou. Şi din nou…

Red sunrise