Lincoln

Întodeauna conştientizez că mă aflu în faţa unei capodopere după senzaţia de epuizare emoţională, de vid al sensibilităţii în clipa în care se încheie. În acele momente mă simt gol, golit de tot şi de toate, cu trupul comprimat, strâns în jurul spiritului ca o pungă din acelea vidate folosite pentru conservarea alimentelor. Un suspin prelung, pornit din craterul pieptului e semnalul reintrării în realitate, al căderii în realitate, reîntoarcere nedorită după vieţile scurse între pagini, cadre de film, tuşe pe perete.

Azi am văzut Lincoln: filmul lui Spielberg făcut “de oameni, din oameni, pentru oameni”. În film e o scenă în care Preşedintele îşi consolează soţia pentru moartea primului lor fiu. Un film nu poate reda mirosul, dar prin fiecare atom al ecranului răzbate mirosul greu şi stătut de moarte al camerei care a îngheţat timpul. Camera e veche, lumina obscură şi interiorul pare jilav şi moale ca muşchiul de pădure. Prin perdelele trase peste două ferestre mari, lumina e filtrată în raze ca nişte săbii ce conturează clar profilul întunecat şi slab al Preşedintelui. Acesta e obosit şi îngenunchează încet, cu greu, lângă soţia lui. Lumina apare şi dispare de deasupra şi dedesubtul capului să negru orbitor, de nepătruns, rază de rază… de rază… de rază… de rază…

Lumina nu vine din noi ci arareori ne atinge. Iar în acele puţine momente când se întâmplă am face bine să ştim de ce ne-a ales. Suntem conduşi de emoţii şi sentimente, e în natura noastră, nu ne putem opune, dar am putea cel puţin să fim conduşi de emoţiile şi sentimentele oamenilor buni.

Lincoln