La fel cum există catharsis, purificarea prin artă, ar trebui să existe un nume, la fel de rezonant, şi pentru purificarea prin sport. Cine a văzut sâmbătă semifinala mastersului de la Madrid, între Nadal şi Djokovic, înţelege ce vreau să spun. La sfârşitul ei, în setul trei, după mai mult de trei ore şi jumătate de joc, cei doi au învins condiţia umană şi toate limitările ei meschine.
Doi OAMENI înlănţuiţi într-o luptă dreaptă, cinstită, fără lovituri de cuţit pe la spate, fără trucuri ieftine, dorind cu ardoare, cu ură, să câştige, dar nu cu orice preţ, la limita epuizării fizice, când doar o forţă interioară mai putea să susţină muşchii în pragul colapsului, asta am văzut în Nadal şi în Djokovic pe zgura de la Madrid răscolită de sprinturile şi loviturile lor năprasnice. Doi oameni care, pentru o clipă, ne-au făcut pe toţi să credem că putem fi mai buni. În privirea, în capul şi în nervii lor îndârjiţi părea a sălăşlui un singur gând: „Mai bine mor decât să renunţ!”.
Istoria s-a scris în praful roşcat al zgurii de la Madrid, în mingile însângerate de roşul ei şi chelite de loviturile necruţătoare de rachetă, în feţele înmărmurite ale spectatorilor. Şi poate… poate că zgura, terenul şi arena ar fi trebuit conservate peste timp, aşa cum au rămas ele la finalul jocului, închise într-o capsulă de sticlă, unde viitori pelerini ai tenisului şi a ceva mai mult decât atât, vor veni şi vor murmura privind urmele, încă proaspete, din teren: aici a căzut mingea lui Nadal, aici a lui Djokovic…


