Nu poţi să întrebi pe cineva dacă va ploua sau nu a doua zi şi dacă greşeşte să-i spui: “Mincinosule! Ai spus că o să fie aşa. Şi n-a fost aşa. Mincinosule!”. Dar dacă acum plouă şi întrebi aceeaşi persoană iar ea îţi spune că e soare şi vreme de plajă atunci poţi să-ţi faci o imagine despre ce fel de caracter sau intelect deţine.
La fel şi cu oamenii politici, e normal să crezi în unul sau altul atunci când nu-l cunoşti, când este la început de drum, când încă nu ştii ce va face, dar în clipa în care toate speranţele îţi sunt infirmate trebuie să ai puterea de a recunoaşte că te-ai înşelat. Însă un român adevărat nu se înşală niciodată. El nu are dubii, nu trebuie să înveţe ori să cerceteze. Nu, dom’le, astea sunt pentru proşti. Românul e întotdeauna geniu înnăscut. El nu se întreabă, el ŞTIE!
De câte ori aţi auzit de la cineva pe care l-aţi întrebat pe stradă cum se ajunge într-un anume loc ori într-o discuţie în care se vede din satelit că interlocutorul e total în afara subiectului, cele două cuvinte magice, atât de uşor de rostit: “NU ŞTIU!”. Nu, dom’le, stai să-ţi explic eu cum e. Şi suflecându-şi axonii şi dendritele omul se lansează în presupuneri, în aproximaţii, în aberaţii care de obicei se încheie cu axiome de genul “Îţi spun eu sigur că e aşa!”. Săracul Descartes a avut ghinionul să se nască în Franţa căci dacă ar fi fost român ce tot atâta “dubito” era “certo” de dimineaţa până seara dacă nu şi în somn.
În ciuda acestui fapt nimeni nu ar trebui să te condamne că ai avut la un moment dat încredere în cineva, că l-ai creditat cu probitate şi l-ai sprijinit cât de mult ai putut, dar poate şi trebuie să o facă atunci când acel cineva s-a dovedit a nu fi altceva decât un impostor.
Mă uit la ultimele apariţii ale domnului preşedinte Traian Băsescu şi mă miră stupoarea celorlalţi la noile perle ale domniei sale. Când ţii de atâta vreme două galoane de flegmă în gură atunci când o deschizi e greu să vorbeşti civilizat. Multă lume spune despre Băsescu că e oscilant. Nu, oscilant e graficul funcţiei sinus, Băsescu e liniar ca o coadă de mătură pe care zboară Harry Potter la cenaclul vrăjitorilor. Ceea ce domnul preşedinte nu va reuşi să înţeleagă nici la a mia reîncarnare e că a fi preşedinte înseamnă mai mult decât posibilitatea de a da de toţi pereţii cu membrii haitei care te irită pe tine, masculul alfa şi omega.
M-am uitat la emisiunea Naşul de la B1 unde domnul preşedinte a ieşit la o mică bârfă televizată cu unicul realizator imparţial din România şi anume Radu Moraru. Unde Ponta a devenit maimuţică de circ şi Antonescu un orfan care cerşea ceva post de candidat la porţile sultanului. Care Ponta n-a aşteptat nici el prea mult să-i dovedească preşedintelui că are dreptate şi, cu mină de goriloi în călduri, să ceară a doua zi, în numele pensionarilor şi de ce nu al poporului (întotdeauna al poporului) suspendarea preşedintelui.
Timp în care, câte o gaşcă de ţânci ce chiuliseră de la şcoală, merseseră să protesteze în faţa palatului Victoria şi să tragă cu praştia în jandarmi. Poate doar zâmbetul lor ştirb, în lipsa dinţilor de lapte, aminteşte de îngrozitoarele armate de protestatari, câtă frunză, câtă iarbă, cu care marile organizaţii sindicale ameninţau să zguduie Bucureştiul.
Domnul “ultim ministru” Boc în schimb îşi exersează aviar gripa ingliş la ONU în speranţa că măcar acolo o să-l asculte cineva că în propriul guvern slabe speranţe.
Ce frumos e în România!
Îhî
Neo Sapiens Blog 