Shapes..

Când apare memoria? Care e prima amintire? Cine eşti înainte de a fi definitiv tu? Poate că memoria vine cu un bonus. Cu un set predefinit, comun tuturor oamenilor pentru a putea convieţui. Întotdeauna când cunoşti pe cineva, de el te leagă amintiri. Amintirile tale, amintirile lui, amintirile cunoscuţilor tăi, amintirile cunoscuţilor lui şi ale cunoscuţilor cunoscuţilor, un păienjeniş de amintiri. Uneori îţi vine să crezi că singurul tău rol e să le creezi, să le porţi şi să le transmiţi mai departe.

Amintirile sunt geometrice. Deşi nu multă lume crede tu ştii asta. O amintire necristalină se destramă, nu poate rezista timpului. Câteodată amintirile sunt pătrate, amintiri cu spaţii anoste, în care tavanul pare a coborî până pe podea eliminând o dimensiune, amintiri care te strivesc pentru că sunt atât de fastidioase încât n-ar trebui să existe. Amintiri cu laturi egale, repetitive, care comprimă tot plictisul.

Alteori, atunci când mângâi părul unei fete, când îi miroşi gâtul dezvelit ca un animal îmbătat de pulsul sângelui cald, când mângâi în treacăt coapsa unei flori, când săruţi chipul lunii exilate pe Pământ, când te scufunzi în ochii migdalaţi, de culoarea ierbii îngheţate, insondabili ca adâncurile unei ape tulburi, amintirile devin sfere, sfere de gaz incandescent ce cresc asemenea unei gigante roşii înghiţind şi topind corpurile din jur. În astfel de momente cascada miilor de ani îşi încetează urletul, se mai aude doar un susur slab ca cel al unui pârâiaş de munte.

În astfel de momente simţi că ai putea sfâşia lumi întregi, că ai putea strânge planetele în pumni, simţindu-le carnea cum ţi se scurge printre degete ca un lut moale îmbibat de apă.

În astfel de momente moartea zilelor se târăşte înapoi, ca un animal rănit, călcând pe oasele unei disperări îndepărtate, auzindu-le cum trosnesc uşor sub paşii haotici și confuzi, umplând de spini roşii o potecă poate prea familiară spre grota de unde va aştepta răbdătoare zorii unui alt prilej.

Le pacte de memoire(2)

partea a doua

Cum vă spuneam, e deja seară şi tulburarea de peste zi n-a trecut. Gândurile mă îndreaptă mereu spre un torent de apă murdar-portocalie, ca cele ce mătură pământul în timpul inundaţiilor. Nu pot nicicum să scap de imaginea asta şi habar nu am ce înseamnă. Memoria remanentă. Iată una din aberaţiile Procesului care n-a putut fi corectată. Pe mulţi îi chinuie atât de tare un astfel de reziduu încât aleg să inverseze Procesul. Amintirea inversării Procesului e reînnoită la fiecare reluare de ciclu astfel încât oricine să aibă posibilitatea de a-şi recupera viaţa uitată, atât cât îi stă în putinţă creierului să reţină. Procedeul e cât se poate de simplu, când operaţiile Procesului sunt încheiate fiecare „pacient” primeşte încastrată într-o bucată de sticlă cât o carte de vizită o frază cheie care, odată citită, va declanşa fluxul revendicativ al memoriei. Chiar acum mă uit la literele aurii, amestecate, ce plutesc prizoniere în interiorul sticlei. O măsură de precauţie pentru a nu fi citită din greşeală. Pe sticla mică, asemănătoare unui cadran de ceas, există un singur buton. E cel care aranjează literele în ordinea corectă. Dealtfel tot ceea ce ne înconjoară e transparent, totul e făcut din derivate de sticlă clădirile, drumurile, maşinile, mobila, uneltele chiar şi hainele sunt dintr-o sticlă flexibilă, inventată de curând. Ele au temperatura reglabilă, pentru a putea fi ajustate în funcţie de anotimp.

Peisajul din jurul meu devine tulbure, ca atunci când te gândeşti intens la ceva şi ochii par a-şi pierde funcţia lor principală uitând să mai privească. De fapt chiar asta mi se întâmplă numai că nu ştiu la ce mă gândesc. Sunt confuz. Credeam că toată fiinţa mea e un imens stabilopod şi acum se rostogoleşte ameţitor din cauza unui câine şi a unui şuvoi murdar de apă. Şi pe sticlă acel buton roşu, seducător, irezistibil. Parcă îmi şopteşte cu vocea lascivă a unei târfe să-l apăs. Şi îl apăs. Curiozitatea a învins. Literele se rearanjează, ocupându-şi locul în cuvinte, cuvintele în frază:

„M-ai înghesuit într-un colţ al vieţii tale, în lada cu lucruri vechi de care nu mai ai nevoie acum dar pe care nici nu vrei să le arunci.”

O repet în gând. Ce dracu’ înseamnă asta? Nu-mi amintesc să fi zis sau gândit vreodată aşa ceva. Încerc să mă concentrez, poate, poate îmi amintesc. Nimic. E o prostie, undeva, ceva a mers prost. Amintirea vieţii mele e pierdută definitiv. Nici măcar nu îmi dau seama dacă regret. Cum să regret ceva de care nu-mi amintesc? E deja târziu, mă arunc în pat, scufundându-mă în moliciunea sa şi aştept somnul ca pe o izbăvire.

Aşteptarea e însă lungă, căci pentru mine somnul nu vine niciodată repede. Cât i-am invidiat pe cei care se pot aşterne în pat şi adormi instantaneu. Poziţia orizontală aparţine în totalite meditaţiei sau sexului. Ambele te împiedică să dormi. Creierul meu a dezvoltat un reflex la aşezarea pe spate, crează un orizont de aşteptare pe care îl poate învinge doar timpul sau oboseala. Nici el, nici ea nu mă domină încă. Imagini se amestecă pe o peliculă fină asemănătoare unui vis: clivajul unor roci dezvăluind urme de odată-viu încastrate acum în inima pietrei, amintiri fosilizate în chihlimbarul memoriei, munţi de organisme moarte, petrificate, cât vezi cu ochii. Organic devenind mineral pe o scară inversă a evoluţiei.

Un ochi hipersensibil înregistrează procesele lente în cadre accelerate, ca cele din procedeul cinematografic al reluării pe fast-forward: creşterea ierbii, mişcarea plăcilor tectonice, a norilor, consumarea hidrogenului din soare. Şi peste toate pluteşte o şoaptă. Şoapta unei voci aflate la limita între bărbat şi femeie. Era o ea, cu siguranţă nu sunt homosexual. Poate că am fost cândva, deşi mă îndoiesc. Reuşesc să extrapolez destul de bine. Şi în plus îmi vine greu să cred că procesul îţi poate schimba şi orientarea sexuală. Era, deci, o femeie. Dar cine? Corpul unei amintiri sau o simplă fantasmă, plăsmuire ce precedă somnul?

Mă tem însă că e mai mult decât o fantasmă. Pentru că inima îmi bubuie o singură dată, tare, ca atunci când eşti surprins de vederea femeii pe care o iubeşti şi pe care nu mai sperai s-o vezi vreodată. Şi apoi tăcere.. suspendare.. Sfârşitul e căderea aceea din inimă ca cea unui lift căruia i s-au rupt cablurile de susţinere şi care se repede spre pământ, gata să se zdrobească. Şi bucuria. Bucuria nesfârşită a revederii. Cred că asta simt şi acum. Încă nu pot să-mi amintesc faţa sa, dar sentimentul da. Se pare că în cimitirul memoriei imaginile sunt îngropate mai adânc decât simţirile.

Dar nu imposibil de dezgropat. Iată-le, puţin murdare de pământ, dar acolo, încă vii. Un pat moale, parfumul fericirii ieşindu-ţi pe nări ca fumul de ţigară şi o faţă albă care doarme sub lumina lunii şi în zgomotul lightobuselor… Atât de frumoasă, atât de frumoasă încât te umple de o căldură radioasă şi uitându-ţi bezna din tine străluceşti ca un licurici, cu lumina erupându-ţi de sub piele, în camera întunecoasă.

VA URMA

Burried self

Le pacte de memoire(1)

partea întâi

Au trecut şapte ani de când am ales Convertirea. Totala relaxare a simţurilor, pacea minţii, armonia interioară. Experimentează. Edenul poate fi al tău. Aşa suna reclama pe care o văzusem atunci într-una din repetatele mele vacanţe pe coastele însorite ale Dalmaţiei. O vedeai, o auzeai peste tot, în hoteluri, pe plaje, la baruri şi cafenele, pe stradă, chiar şi când dormeai o simţeai strecurându-şi mesajul subliminal din subconştient în vise. Extirparea memoriei de lungă durată, iată principiul care a stat la punerea bazelor teoretice şi mai apoi practice ale Convertirii. Hotărârea o luasem uşor. Până în acel moment nu fusesem fericit niciodată, vreau să spun fericit cu adevărat. Nu am dus o viaţă fericită. Nimic din ce trăisem până atunci nu merita să fie amintit. În plus, îmi spuneam, cât din viaţa noastră e cu adevărat a noastră, cât ne amintim din ea? Unu la sută? Poate doi? Şi nici măcar asta când vrem. Răsar, răzleţe, flash-uri capricioase apărând şi dispărând ca scânteile, când te aştepţi mai puţin, după reguli din cele mai absurde. Îmi salvasem toate aceste gânduri pe o întregistrare holografică. Aveam nevoie de mai mult decât cuvinte sau câteva note pentru a mă convinge după operaţie că nu făcusem alegerea greşită. De fiecare dată când mă priveam, pe mine cel anterior, expresia ochilor şi a frunţii era suficientă să mă facă să înţeleg cât de necesară fusese Convertirea. Eram liniştit, nu aveam regrete.

Mulţi ne-au acuzat că după convertire am devenit simple maşinării, cu ţesut organic întins ca slinul peste o piele nespălată. Dar nu e aşa, suntem capabili de emoţii, de sentimente dar şi de raţiune, singura diferenţă e că amintirile noastre, fie ele plăcute sau dureroase sunt într-o cantitate mult mai redusă, ca urmare şi presiunea lor este considerabil scăzută. Putem să ne bucurăm, sau să suferim, să ne gândim la ce s-a întâmplat ieri sau azi, ne amintim ce am mâncat la micul dejun, la prânz, o piatră de care ne-am împiedicat dimineaţa, dar cu siguranţă nimic din ce am făcut anul trecut spre exemplu. Puşi pe cântarul timpului suntem uşori, foarte uşori.

În dimineaţa zilei de azi însă(e deja seară acum) am văzut ceva ce m-a tulburat. În drum spre locuinţa unui client căruia îi făcusem o ofertă pentru douăzeci de ornitoptere(era un contract important care nu trebuia ratat sub nicio formă), am trecut pe lângă un teren de joacă dezafectat, într-una din suburbiile oraşului. Am văzut acolo un câine care scormonea înnebunit pământul. Deja făcuse zeci de gropi, suficient de adânci încât să se îngroape în ele. Vreau să vă spun că odată cu noua platformă de guvernare care implementase cu mare succes strategia de reciclare a deşeurilor şi convertirea lor într-o formă de energie oraşele deveniseră cu adevărat eco. Nu mai găseai fir de gunoi. Efectul fusese că la următoarele alegeri, în semn de protest, aşa zişii beatnici, atâţi câţi mai rămăseseră votaseră opoziţia, care, în ciuda acestui fapt, copleşită de numărul mare de cetăţeni model extaziaţi de noul aspect de mediu steril al oraşelor pierduse din nou alegerile. Drept urmare, lumpenul din toate regnurile, atât animal cât şi vegetal îşi cam dădea obştescul sfârşit. Deci, iată-l pe câinele nostru, numai piele şi os, un fel de mumie ambulantă, scurmând pământul în căutarea unui os îngropat în vremuri mai bune într-un loc pe care nu şi-l mai amintea oricât şi-ar fi dat silinţa. M-am oprit din drum, am uitat şi de ce mă grăbeam şi unde trebuia să ajung şi l-am privit minute în şir cum îşi torturează trupul costeliv, ameninţat de spectrul morţii prin înfometare, în dezgroparea unor vestigii alimentare. Şi nu ştiu de ce, privindu-l aşa cum râcâie pământul argilos cu labele murdare de lut amestecat cu sânge, pentru o clipă am simţit că sunt ca el, că mor şi eu de foame fără ca măcar să ştiu. În cele din urmă, răpus de oboseală, a renunţat să mai caute, s-a culcat lângă rădăcinile unui nuc imens ce creştea chiar în mijlocul fostului teren de joacă şi m-a privit cu botul culcat pe labele zdrelite. Am fugit până la alimentară, sperând să-l mai găsesc acolo la întoarcere. Când m-am întors era tot acolo, în exact aceeaşi poziţie, respirând agitat. I-am aruncat o bucată imensă de carne şi l-am privit cum se satură. N-a reuşit s-o termine, stomacul i se adaptase, micşorându-se, la lipsa îndelungată a hranei, drept pentru care a hăpăit nici jumătate din cât îi dădusem, a luat apoi în gură restul de carne şi l-a îngropat într-unul din zecile de cratere ce împânzeau locul. Gândindu-mă la fapta mea bună m-am emoţionat atât de tare până la lacrimi. Îmi ziceam: “Uite ce bun pot să fiu!”, aproape că tremuram de plăcere trecând în revistă calităţile mele de creştin neşlefuit. Apoi raţiunea şi-a reintrat în drepturi.

VA URMA

Flying memory