Gods of tennis reloaded

Turnirul e pe cale să înceapă. Miile de oameni sorb din priviri fiecare mișcare. Pe teren intră cei doi cavaleri. Pășesc calm, apăsat, deși înăutrul lor e un vulcan ce fierbe. Ei sunt campionii, ultimii rămași. Pe blazonul primului e taurul spaniol, roșu pe fond galben, fornăind nervos și neliniștit pe nările latine, cu privirea încruntată gata să sfărâme totul în cale, dincolo, un nărăvaș armăsar balcanic alb ca neaua pe un fond jumătate albastru, jumătate roșu, aprig, temperamental, cabrat și gata de o șarjă nimicitoare. Nu poartă armuri, doar niște pantaloni scurți și tricouri colorate, dar psihicul le e mai blindat ca un seif. În mâini nu au lănci doar niște rachete ușoare dar letale.

Și meciul începe. Mingea se năpustește sălbatic asupra lui Nadal, la teu, în lung de linie, în cross, pe linia de fund, dar mai ales pe rever, nu una, ci parcă o avalanșă galbenă coborând pe un ghețar albastru, vâjâind, necruțătoare ca răzbunarea, purtând în ea blestemele lui Federer și ale multor altora cărora Nadal le-a măcinat metodic reverul și, odată cu el, nervii, de-a lungul anilor. Nadal pare un tigru încolțit mușcând, în dreapta, în stânga, creând breșe în cercul care se strânge în jurul lui, din ce în ce mai mult. Mingile lui cad ca niște meteoriți aprinși, epileptici, răsucindu-se, rotindu-se, fără oprire și imposibil de oprit.

Ce doi se întind ca niște feline, mâinile lor țâșnesc ca niște șerpi aruncându-și veninul fatal dincolo de fileu, mingi imposibile se nasc când speranța pare pierdută. Fețele se ridică pe rând spre cer sau își îngroapă ochii în pământ, pumnii se strâng, pe buzele lor se citesc strigăte de luptă, reproșuri și uneori, aproape de sfârșit, când corpul geme de oboseală, șoapte de implorare: “Doamne, te rog, te rog!” Grimase înfiorătoare însoțesc fiecare izbire a mingii.

Dar la fel ca atunci când ți-e foame și treci de un anumit punct devenind capabil să înduri lipsa hranei nopți și zile la rând, așa pare că Djokovic a trecut dincolo de limita în care mai resimte oboseala. Nu mai simte nici foame, nici sete, nici durere, nici oboseală, nu mai simte nimic din ceea ce e omenesc, pare că în el spiritul i s-a răsculat și corpul nu poate decât să-l urmeze. Sfârșitul meciului îl găsește prăbușindu-se în marea albastră de sub el, dar nu zăbovește mult, omagiile trebuie aduse celui care a luptat atât de dârz și cu atâta onoare. Se îndreaptă spre fileu și îl salută, apoi se întoarce spre public și slobozește un urlet prelung, urletul preistoric, urletul primei guri de viață: “Da, trăiesc!!! TRĂIESC!!! Uitați-vă la mine! Am învins!”.

Who am I?