Oraşul(2)

partea a doua

–          Stai! urlă unul dintre gardieni, o matahală întunecată şi la piele şi la căutătură.

Rhaja se opri şi îşi ridică mâinile în aer.

–          Apropie-te! continuă gardianul.

Rhaja începu să calce cu paşi mari.

–          Încet! răcni din nou gardianul.

Când ajunse în dreptul lui, Rhaja fu percheziţionat, în timp ce ochii plini de cartuşe îl priveau încă atent, gata oricând să scapere.

–          Ce treabă ai în oraş, proscrisule? se răsti gardianul.

Rhaja îi arătă ordinul de dobândire a cetăţeniei. Gardianul îl luă, îl studie cu o privire dispreţuitoare şi mirată, apoi dând din umeri ca şi cum ar fi spus “Aşa se duce de râpă oraşul ăsta” le făcu semn celorlalţi să-l lase să intre.

Rhaja păşi pe un culoar lung ca un tunel spre moarte pavat cu oglinzi. Tălpile sale goale îşi lăsau amprentele pe ele şi astupau pe rând ochii din podea. Rhaja îşi ridică privirea. Culoarul era lipsit de acoperiş. Dar undeva mult deasupra sa razele soarelui se ciocneau de marele bol de sticlă aşezat peste oraş ca peste o friptură proaspăt gătită, încă aburindă. În cele din urmă ajunse la capătul culoarului. Aici cele două părţi ale uşii înalte glisară uşor când se apropie şi spaţiul deschis îi explodă în faţă. Biciclete, oameni, vânzători ambulanţi, tramvaie, vitrine, vacarm, forfotă. Deasupra sa trona un zeppelin imens pe care stătea scrisă deviza oraşului: Unus pro omnibus, omnes pro uno. Rhaja ridică din sprâncene. Câtă ipocrizie, îşi spuse.

Începu să meargă de-a lungul trotuarului străduindu-se să se ferească de puhoiul de lume care curgea spre el şi din spatele lui. Haine colorate în toate culorile Pământului îşi purtau proprietarii mutându-i din clădiri în stradă, din lumină la umbră, pe terase, în parcuri sau în locuri de fumat. Într-un spaţiu atât de restrâns un astfel de viciu era extem de scump. Devenise astfel o marcă a poziţiei sociale. La fel şi băutura. Nimic din ce nu era necesar supravieţuirii nu venea ieftin.

Rhaja se opri în dreptul unei hărţi digitale a oraşului. Îşi scotoci buzunarele şi scoase o hârtie împăturită. O desfăcu. Pe ea era notată o adresă cu cerneală întinsă de ploaie. O citi cu voce tare. Pe hartă traseul se coloră în roşu aprins. Aici totul e colorat, îşi spuse Rhaja, chiar şi noaptea. La capete două cercuri albastre pulsând. Unul era el, celălalt destinaţia. Nu era foarte departe: adresa pe care o căuta se afla la doar trei străzi distanţă. Cel mai bine era să meargă pe jos: oricum nu avea bani de tramvai sau să închirieze o bicicletă.

Pe drum îşi aminti cum primise ordinul de încetăţenire. Fără să facă vreo cerere(nu că ar fi fost posibil aşa ceva), fără vreo notificare prealabilă sau eveniment care să anticipeze asta ci pur şi simplu din senin. Sau aşa credea. Cu toate astea bucuria lui nu fusese umbrită în vreun fel: o astfel de şansă era la fel de rară ca un miracol, ca o scăpare în legile fizicii. O zi întreagă ţinuse secretul doar pentru el. Vroia sa fie doar al lui, să nu-l împartă cu nimeni. În cele din urmă se destăinuise părinţilor şi prietenilor. Primii se bucurară mult pentru el, cei din urmă mai puţin. Fiecare zi care trecuse de atunci până la termenul de prezentare se umplea de speranţe.

Asta şi din cauza unei vechi amintiri. Când avea nouă ani şi lumea încă nu se schimbase, părinţii săi îl duseseră la o instituţie care testa copii supradotaţi. Scosese unul dintre cele mai bune scoruri. Peste câteva săptămâni dezastrul mătura civilizaţia şi îi obliga pe cei săraci, era şi cazul părinţilor săi, să ia calea exilului. Cu sămânţa acestei amintiri, în minte începură să rodească vise după vise: se vedea savant în serele dătătoare de viaţă, tehnician al industriilor ecologizate sau chiar profesor în vestitele universităţi ale oraşului. Era convins că cineva dăduse peste arhivele fostei instituţii în care fusese evaluat şi că tinerii promiţători de atunci erau acum chemaţi înapoi.

Cu astfel de gânduri pivotându-i creierul, Rhaja păşea şi zâmbea. Lumea întorcea capul după el când trecea dar asta nu îl deranja. Ştia că atunci când va ajunge totul va fi bine. Va primi şi el haine colorate şi un loc în lumea nouă. Mai ştia şi că merită asta după tot ce pătimise. Era o revanşă morală din partea societăţii citadine faţă de cei ostracizaţi.

Era din ce în ce mai aproape. Inima îi dădea de ştire. Aproape ajuns nu îşi putea reprima emoţia. Trecu pe lângă un restaurant. Ca să-şi potolească puţin fierberea se opri şi privi înăuntru. Geamurile erau alcătuite din lentile imense focalizate pe mâncarea, gurile, mâinile, feţele celor ce stăteau la mese. Toate apăreau disproporţionate: guri imense în capete mici, degete mai groase decât încheieturile, ochi exoftalmici, nasuri cât nişte promontorii după cum mişcările celor dinăuntru le aduceau diferite părţi anatomice în dreptul focarelor multitudinii de lentile. Venit dintr-o lume în care nimeni nu avea nimic de arătat ci doar de ascuns Rhaja era stupefiat.

Dar asta nu era totul. El observă cum la etajele superioare ale blocurilor pereţii erau înlocuiţi de monitoare imense ce prezentau live ce se întâmplă în locuinţe, scene cotidiene şi domestice: la un etaj se vedea un bebeluş hrănit de mama sa, la dreapta o femeie goală făcând baie, mai jos o familie luând masa iar undeva în dreptul mansardelor nişte cupluri făcând sex sau după caz dragoste.

Privind toate aceste bizarerii Rhaja ajunse. În faţa sa era o vilă imensă, cu gazon, împrejmuită de un gard alb de înălţimea unei tibii. Monitoarele de la etajul superior dormeau în căldura după amiezii. Rhaja verifică adresa şi intră pe poarta mică. Bătăile inimii i se amplificară şi pe măsură ce se apropia de uşa masivă a vilei îi zguduiau din ce în ce mai tare pieptul. Apăsă soneria. Ding-dong. Sistolă-diastolă. Inspiraţie-expiraţie. Viaţă. Dinăuntru se auzi un tropot de picioare coborând în fugă nişte scări. Uşa se deschise şi o fetiţă blondă, nici prea urâtă, nici prea frumoasă, îl privi cu ochii mari. Îşi întoarse apoi capul spre măruntaiele clădirii şi strigă cu glas piţigăiat:

–          Mamiiiiii, a venit sclavul!

SFÂRŞIT

Crosses everywhere/Crosses of wood and iron and flesh/What else should be there/When it's snowing with ash?

Oraşul(1)

partea întâi

Rhaja părăsi grămăjoarele de cazemate înşiruite perete în perete de-a lungul potecilor rectangulare,unele mai mari, altele mai mici, dar inevitabil geometrice, lipsite de geamuri, de strălucire, uneori chiar şi de viaţă. Nimeni nu mai ştie câte sunt locuite, câte pustii. După valul de ciumă ce măturase suburbiile multe dintre ele rămăseseră fără stăpâni. Asfaltul şoselelor, al marilor autostrăzi de odinioară, fusese acoperit şi el de un praf roşcat adus de numeroasele furtuni de nisip, copiii monstruoşi ai unor teritorii din ce în ce mai aride.

Însă Oraşul se înălţa încă falnic, cu furie şi încăpăţânare, ca o fata morgana, în mijlocul câmpiei moarte, cu învelişul său de sticlă strălucind în soare. Acolo existau încă ferestre, muzică, apă curgând din robinete şi lumini. Lumini chiar şi atunci când noaptea cădea ca un somn adânc, fără vise peste câmpiile întunecate. Rhaja se opri şi privi soarele. Lumina. Poate că asta le lipsea cel mai mult noaptea când se îngrămădeau lângă puţinele lumânări pe care le puteau găsi printre gunoaiele orăşenilor abandonate chiar în mijlocul cartierelor în care îşi duceau viaţa. Orăşenii! Tâmpiţii credeau că fac prin asta un act de caritate. De fapt chiar acele gunoaie expuse căldurii, fermentând, colcăind de viermi şi şobolani aduseseră peste capul lor ciuma.

Lumina. Uitase de când nu mai văzuse un bec aprins. Întreaga civilizaţie în care trăise, copil fiind, se întemeia pe lumină. Lumina care ne încălzeşte când e frig, care ne domoleşte teama când e întuneric, care ne prelungeşte ziua, viaţa. Îşi aminti ziua aceea când se luminase cerul, când ceva strălucise pe albastrul său mai puternic decât soarele. Aproape întreaga emisferă sudică fusese exterminată. Apoi pentru cealaltă jumătate de lume: praful, frigul, noaptea perpetuă.

Oamenii cu influenţă care se numărau şi ei printre rândurile supravieţuitorilor veniseră cu soluţii. Toate însă cu un grad moral extrem de redus. Însă ce ar mai fi avut de căutat morala într-o lume sfâşiată? În cele din urmă oraşele fuseseră transformate în sere imense cu habitat artificial, în sere de oameni, captând orice urmă slabă de radiaţie luminoasă dar care în aceste condiţii puteau susţine doar un număr limitat de locuitori.

A urmat exilul. Mii de surghiuniţi scurgându-se în şiruri ca nişte lacrimi pe dealurile pustii şi înnegrite. S-au stabilit la periferiile oraşelor construindu-şi locuinţe de piatră, fără ferestre(căci ce lumină să intre prin ele?)fără uşi, cu acces subteran, cât mai bine izolate pentru a supravieţui iernii fără zăpadă ce părea să nu mai plece. Au trăit ani de-a rândul din resturile faunei, şobolani şi insecte, până când soarele roşu la început, apoi din ce în ce mai galben s-a îndurat de lume şi a rispit praful. Vânătoarea, agricultura în primele ei forme, epoca de piatră modernă(ciudată alăturare de cuvinte) s-au strecurat în societăţile colierelor de megaliţi ce împrejmuiau oraşele.

Rhaja se trezi din visare, se sustrase din vortexul amintirilor. Era la marginea coloniei. De aici începea zona tampon care îi despărţea de oraş: fostele terenuri agricole, acum sălbatice, cu o iarbă măruntă şi tăioasă popular numită pernej, singura capabilă să crească în condiţii atât de neprielnice. Căldura îl făcuse să transpire. Îşi şterse broboanele de sudoare de pe frunte şi scrută depărtările. Diamantul uriaş stăpânea pământul plat. Peisajul era atât de ireal încât părea rodul imaginaţiei unui pictor suprarealist. Rhaja păşi cu tălpile goale pe iarba uscată încă din picioare. Îi simţi înţepăturile pe picior, dar nu şi în talpă acolo unde bătături întărite ca o carapace de ţestoasă îl apărau de terenul ostil. Înainta lipsit de repere imediate, acelaşi smoc de iarbă, aceiaşi paşi, pe cer acelaşi nor ce părea că îl însoţeşte, mereu în dreptul zenitului. Doar Oraşul creştea din ce în ce mai mult ca privit printr-un binoclu.

Rhaja ajunse la porţile vestice ale oraşului tocmai când garda se schimba. Văzu soldaţii al căror echipament le dădea o aură de fiinţe străine mişunând în jurul porţilor de sticlă incasantă. Se apropie scuturându-şi de praf hainele ferfeniţite. Deîndată ce trecu perimetrul de siguranţă se declanşă alarma. Zeci de ochi metalici şi goi cu gloanţe înfundate în orbite se îndreptară spre el ca atraşi de un magnet.

VA URMA

Where to?