Le pacte de memoire(1)

partea întâi

Au trecut şapte ani de când am ales Convertirea. Totala relaxare a simţurilor, pacea minţii, armonia interioară. Experimentează. Edenul poate fi al tău. Aşa suna reclama pe care o văzusem atunci într-una din repetatele mele vacanţe pe coastele însorite ale Dalmaţiei. O vedeai, o auzeai peste tot, în hoteluri, pe plaje, la baruri şi cafenele, pe stradă, chiar şi când dormeai o simţeai strecurându-şi mesajul subliminal din subconştient în vise. Extirparea memoriei de lungă durată, iată principiul care a stat la punerea bazelor teoretice şi mai apoi practice ale Convertirii. Hotărârea o luasem uşor. Până în acel moment nu fusesem fericit niciodată, vreau să spun fericit cu adevărat. Nu am dus o viaţă fericită. Nimic din ce trăisem până atunci nu merita să fie amintit. În plus, îmi spuneam, cât din viaţa noastră e cu adevărat a noastră, cât ne amintim din ea? Unu la sută? Poate doi? Şi nici măcar asta când vrem. Răsar, răzleţe, flash-uri capricioase apărând şi dispărând ca scânteile, când te aştepţi mai puţin, după reguli din cele mai absurde. Îmi salvasem toate aceste gânduri pe o întregistrare holografică. Aveam nevoie de mai mult decât cuvinte sau câteva note pentru a mă convinge după operaţie că nu făcusem alegerea greşită. De fiecare dată când mă priveam, pe mine cel anterior, expresia ochilor şi a frunţii era suficientă să mă facă să înţeleg cât de necesară fusese Convertirea. Eram liniştit, nu aveam regrete.

Mulţi ne-au acuzat că după convertire am devenit simple maşinării, cu ţesut organic întins ca slinul peste o piele nespălată. Dar nu e aşa, suntem capabili de emoţii, de sentimente dar şi de raţiune, singura diferenţă e că amintirile noastre, fie ele plăcute sau dureroase sunt într-o cantitate mult mai redusă, ca urmare şi presiunea lor este considerabil scăzută. Putem să ne bucurăm, sau să suferim, să ne gândim la ce s-a întâmplat ieri sau azi, ne amintim ce am mâncat la micul dejun, la prânz, o piatră de care ne-am împiedicat dimineaţa, dar cu siguranţă nimic din ce am făcut anul trecut spre exemplu. Puşi pe cântarul timpului suntem uşori, foarte uşori.

În dimineaţa zilei de azi însă(e deja seară acum) am văzut ceva ce m-a tulburat. În drum spre locuinţa unui client căruia îi făcusem o ofertă pentru douăzeci de ornitoptere(era un contract important care nu trebuia ratat sub nicio formă), am trecut pe lângă un teren de joacă dezafectat, într-una din suburbiile oraşului. Am văzut acolo un câine care scormonea înnebunit pământul. Deja făcuse zeci de gropi, suficient de adânci încât să se îngroape în ele. Vreau să vă spun că odată cu noua platformă de guvernare care implementase cu mare succes strategia de reciclare a deşeurilor şi convertirea lor într-o formă de energie oraşele deveniseră cu adevărat eco. Nu mai găseai fir de gunoi. Efectul fusese că la următoarele alegeri, în semn de protest, aşa zişii beatnici, atâţi câţi mai rămăseseră votaseră opoziţia, care, în ciuda acestui fapt, copleşită de numărul mare de cetăţeni model extaziaţi de noul aspect de mediu steril al oraşelor pierduse din nou alegerile. Drept urmare, lumpenul din toate regnurile, atât animal cât şi vegetal îşi cam dădea obştescul sfârşit. Deci, iată-l pe câinele nostru, numai piele şi os, un fel de mumie ambulantă, scurmând pământul în căutarea unui os îngropat în vremuri mai bune într-un loc pe care nu şi-l mai amintea oricât şi-ar fi dat silinţa. M-am oprit din drum, am uitat şi de ce mă grăbeam şi unde trebuia să ajung şi l-am privit minute în şir cum îşi torturează trupul costeliv, ameninţat de spectrul morţii prin înfometare, în dezgroparea unor vestigii alimentare. Şi nu ştiu de ce, privindu-l aşa cum râcâie pământul argilos cu labele murdare de lut amestecat cu sânge, pentru o clipă am simţit că sunt ca el, că mor şi eu de foame fără ca măcar să ştiu. În cele din urmă, răpus de oboseală, a renunţat să mai caute, s-a culcat lângă rădăcinile unui nuc imens ce creştea chiar în mijlocul fostului teren de joacă şi m-a privit cu botul culcat pe labele zdrelite. Am fugit până la alimentară, sperând să-l mai găsesc acolo la întoarcere. Când m-am întors era tot acolo, în exact aceeaşi poziţie, respirând agitat. I-am aruncat o bucată imensă de carne şi l-am privit cum se satură. N-a reuşit s-o termine, stomacul i se adaptase, micşorându-se, la lipsa îndelungată a hranei, drept pentru care a hăpăit nici jumătate din cât îi dădusem, a luat apoi în gură restul de carne şi l-a îngropat într-unul din zecile de cratere ce împânzeau locul. Gândindu-mă la fapta mea bună m-am emoţionat atât de tare până la lacrimi. Îmi ziceam: “Uite ce bun pot să fiu!”, aproape că tremuram de plăcere trecând în revistă calităţile mele de creştin neşlefuit. Apoi raţiunea şi-a reintrat în drepturi.

VA URMA

Flying memory

Ce s-a întâmplat la Timişoara?

E o întrebare retorică aşa că o să răspund tot eu.

1 Decembrie 2009 A.D.

Să o luăm cronologic.

1.    CAUZA

Geoană, Antonescu, Johannis şi Ciuhandu(cine?) fac un pact electoral. Când? Tocmai de ziua naţională. Unde? Tocmai la Timişoara? Altfel lucruri importante, un semnal de reconciliere naţională, reunificare a societăţii, linişte şi pace şamd. Calculele celor patru cavaleri ai apocalipsei comuniste, purtând infamele stindarde roşii(aici chiar nu-i înţeleg, până şi taurii sunt enervaţi de această culoare) au fost corecte. Pur şi simplu au crezut că lipind imaginea revoluţiei(hasta siempre comandante Che Guevara) şi a Timişoarei de acest pact, automat le vor creşte aripi imaculate de îngeraşi salvatori ce ne vor elibera de sub mâna de piatră a tiranului băsescian. Bonus: invocarea numelui Coposu într-un astfel de context mi s-a părut dezgustătoare. Nici în mormânt nu-şi găseşte odihna acest simbol al rezistenţei anticomuniste. Pe un val de ură împotriva politicienilor ca şi clasă umană, în contextul folosirii zilei naţionale drept pretext electoral şi  din cauza unui element coagulator de care vom vorbi mai încolo lucrurile nu au mers însă aşa cum şi-au închipuit aceşti obami autohtoni.

2.    EFECTUL

În primul rând numai linişte şi pace nu a fost. De ce? O parte din motive le-am expus mai sus. O altă parte o voi detalia aici. Ce am văzut la Timişoara şi apoi repercutat în alte oraşe mari ale ţării a fost un exerciţiu de manipulare. Un exerciţiu destul de reuşit. Dar vorbesc aici doar de nucleu, doar de primul grup de oameni care se ridică şi generează celebrele valuri de la un meci de fotbal spre exemplu. Restul a venit de la sine, din agitaţia moleculelor supraîncălzite. Da, de oameni vorbesc. Eu cred că ceea ce am văzut a fost prima încercare din România de manipulare cu reacţie rapidă a unor mase de oameni prin intermediul Internetului, începând de la siteuri de ştiri până la reţele de socializare şi chaturi. Informaţia, asta a încălzit moleculele, oamenii, cei mai mulţi cu motive cât se poate de oneste. Aici, acum.

–          Hai frate în piaţă să demonstrăm împotriva comunismului!

–          Hai! Să-nceapă revoluţia! Să fim eroi!

Manipularea urmăreşte întotdeauna obţinerea unei reacţii rapide din partea unui individ în lipsa gândirii acestuia. Este esenţial ca individul manipulat să nu aibă timp să gândească. Totul trebuie să se desfăşoare subit, fulgerător. În plus, dacă poate, cel care manipulează va specula racile vechi îngropate în subconştientul fiecăruia. Care a fost ura profundă speculată în manifestaţiile de azi? Comunismul. Dar stai puţin, care comunism? Jumătate din cei care au protestat nici măcar nu erau născuţi înainte de ’89, au auzit de comunism după ureche, pentru ei ceea ce au făcut a fost aşa, mai mult, ca un teribilism, ca o beţie zdravănă. Prejudecata nu e un atribut al gândirii. Prejudecata a fost cea care i-a scos pe cei mai mulţi dintre ei în stradă. Roşu=rău, portocaliu=bun. Ca la biţi, 0 sau 1. Geoană a avut un procent de 30% la sută dintre voturile primului tur. E realist să credem că toţi cei care l-au votat sunt comunişti sau proşti? Greu de crezut. Orice apropiere între ceea ce s-a întâmplat azi şi revoluţia din ’89 e absurdă. Toţi, repet, toţi cei ieşiţi atunci în stradă au făcut-o pentru a lupta împotriva unui regim evident opresiv, fiecare dintre ei şi-a riscat viaţa proprie şi a familiilor în cazul în care revoluţia ar fi eşuat. Ce au riscat cei de azi? Şi-au riscat ei viaţa? Nu! Maxim un spray lacrimogen  pulverizat în faţă, două trei îmbrânceli şi cam atât. Poate o noapte la secţie. Care a fost regimul opresiv împotriva căruia s-au ridicat? Unul anticipat şi la urma urmei incert? Cine  a zis că Geoană va câştiga alegerile? În plus cine crede că în următorii patru ani Geoană va instaura regimul comunist… Mă abţin. O oligarhie da, asta da. Dar într-o oligarhie trăim şi acum, noi şi toate celelalte state ale lumii. Cine îşi închipuie că puterea nu e deţinută de cei care au banii, e un naiv. Fiecare politician, înainte de deveni important, se sprijină pe un munte de bani, al unuia sau al altuia. La un moment scadenţa vine pentru toţi politicienii şi atunci vor trebui să dea înapoi într-o formă sau alta banii pe care s-au sprijinit.

Închei. M-am săturat, scârbit, vreau să se termine odată campania asta. Se poate discuta raţional aproape orice, numai politică nu. Oricum n-am înţeles niciodată inflamarea asta a spiritelor: “Da, că tu ţii cu Băsescu!!!” sau în oglinda “Da, că tu ţii cu Geoană!!!”. Schimbarea asta atât de trâmbiţată în momentul în care va ajunge la noi va fi imperceptibilă. Se vor modifica doar fluxul banilor la nivel înalt. Va fi ca-n Dune: “the spice must flow”. Dar nu pentru noi!

Vă amintiţi? Despre asta trebuia să fie vorba azi!