partea întâi
Au trecut şapte ani de când am ales Convertirea. Totala relaxare a simţurilor, pacea minţii, armonia interioară. Experimentează. Edenul poate fi al tău. Aşa suna reclama pe care o văzusem atunci într-una din repetatele mele vacanţe pe coastele însorite ale Dalmaţiei. O vedeai, o auzeai peste tot, în hoteluri, pe plaje, la baruri şi cafenele, pe stradă, chiar şi când dormeai o simţeai strecurându-şi mesajul subliminal din subconştient în vise. Extirparea memoriei de lungă durată, iată principiul care a stat la punerea bazelor teoretice şi mai apoi practice ale Convertirii. Hotărârea o luasem uşor. Până în acel moment nu fusesem fericit niciodată, vreau să spun fericit cu adevărat. Nu am dus o viaţă fericită. Nimic din ce trăisem până atunci nu merita să fie amintit. În plus, îmi spuneam, cât din viaţa noastră e cu adevărat a noastră, cât ne amintim din ea? Unu la sută? Poate doi? Şi nici măcar asta când vrem. Răsar, răzleţe, flash-uri capricioase apărând şi dispărând ca scânteile, când te aştepţi mai puţin, după reguli din cele mai absurde. Îmi salvasem toate aceste gânduri pe o întregistrare holografică. Aveam nevoie de mai mult decât cuvinte sau câteva note pentru a mă convinge după operaţie că nu făcusem alegerea greşită. De fiecare dată când mă priveam, pe mine cel anterior, expresia ochilor şi a frunţii era suficientă să mă facă să înţeleg cât de necesară fusese Convertirea. Eram liniştit, nu aveam regrete.
Mulţi ne-au acuzat că după convertire am devenit simple maşinării, cu ţesut organic întins ca slinul peste o piele nespălată. Dar nu e aşa, suntem capabili de emoţii, de sentimente dar şi de raţiune, singura diferenţă e că amintirile noastre, fie ele plăcute sau dureroase sunt într-o cantitate mult mai redusă, ca urmare şi presiunea lor este considerabil scăzută. Putem să ne bucurăm, sau să suferim, să ne gândim la ce s-a întâmplat ieri sau azi, ne amintim ce am mâncat la micul dejun, la prânz, o piatră de care ne-am împiedicat dimineaţa, dar cu siguranţă nimic din ce am făcut anul trecut spre exemplu. Puşi pe cântarul timpului suntem uşori, foarte uşori.
În dimineaţa zilei de azi însă(e deja seară acum) am văzut ceva ce m-a tulburat. În drum spre locuinţa unui client căruia îi făcusem o ofertă pentru douăzeci de ornitoptere(era un contract important care nu trebuia ratat sub nicio formă), am trecut pe lângă un teren de joacă dezafectat, într-una din suburbiile oraşului. Am văzut acolo un câine care scormonea înnebunit pământul. Deja făcuse zeci de gropi, suficient de adânci încât să se îngroape în ele. Vreau să vă spun că odată cu noua platformă de guvernare care implementase cu mare succes strategia de reciclare a deşeurilor şi convertirea lor într-o formă de energie oraşele deveniseră cu adevărat eco. Nu mai găseai fir de gunoi. Efectul fusese că la următoarele alegeri, în semn de protest, aşa zişii beatnici, atâţi câţi mai rămăseseră votaseră opoziţia, care, în ciuda acestui fapt, copleşită de numărul mare de cetăţeni model extaziaţi de noul aspect de mediu steril al oraşelor pierduse din nou alegerile. Drept urmare, lumpenul din toate regnurile, atât animal cât şi vegetal îşi cam dădea obştescul sfârşit. Deci, iată-l pe câinele nostru, numai piele şi os, un fel de mumie ambulantă, scurmând pământul în căutarea unui os îngropat în vremuri mai bune într-un loc pe care nu şi-l mai amintea oricât şi-ar fi dat silinţa. M-am oprit din drum, am uitat şi de ce mă grăbeam şi unde trebuia să ajung şi l-am privit minute în şir cum îşi torturează trupul costeliv, ameninţat de spectrul morţii prin înfometare, în dezgroparea unor vestigii alimentare. Şi nu ştiu de ce, privindu-l aşa cum râcâie pământul argilos cu labele murdare de lut amestecat cu sânge, pentru o clipă am simţit că sunt ca el, că mor şi eu de foame fără ca măcar să ştiu. În cele din urmă, răpus de oboseală, a renunţat să mai caute, s-a culcat lângă rădăcinile unui nuc imens ce creştea chiar în mijlocul fostului teren de joacă şi m-a privit cu botul culcat pe labele zdrelite. Am fugit până la alimentară, sperând să-l mai găsesc acolo la întoarcere. Când m-am întors era tot acolo, în exact aceeaşi poziţie, respirând agitat. I-am aruncat o bucată imensă de carne şi l-am privit cum se satură. N-a reuşit s-o termine, stomacul i se adaptase, micşorându-se, la lipsa îndelungată a hranei, drept pentru care a hăpăit nici jumătate din cât îi dădusem, a luat apoi în gură restul de carne şi l-a îngropat într-unul din zecile de cratere ce împânzeau locul. Gândindu-mă la fapta mea bună m-am emoţionat atât de tare până la lacrimi. Îmi ziceam: “Uite ce bun pot să fiu!”, aproape că tremuram de plăcere trecând în revistă calităţile mele de creştin neşlefuit. Apoi raţiunea şi-a reintrat în drepturi.
VA URMA



