Băse is back, back again…

USL a reuşit în două luni ceea ce nu au reuşit toţi propagandiştii şi consilierii de imagine prezidenţiali în ani de zile: să-l facă din nou popular pe Băsescu. Eroul democraţiei. Flacăra vie a Estului. Păzitorul statului de drept. E incredibil!

Să fie clar: îl urăsc pe Băsescu din maţe. Opt ani de zile i-am suportat mojicia şi aroganţa. Şi minciunile. Şi sfidările. Şi dispreţul. Dacă un om ca Băsescu a ajuns să fie garantul democraţiei atunci las-o dracului de democraţie cum ar zice Aristotel.

Cu toate astea Băsescu nu trebuie înlăturat cu orice preţ. Ceea ce a făcut USL-ul încercând modificarea abuzivă a legii referendumului e o mutare puerilă. Dovedeşte doar nerăbdare infantilă şi o lipsă de maturitate politică. Sunt ca nişte copii hăbăuci de somn care s-au trezit în miezul nopţii să-şi deschidă cadourile de Crăciun pentru că nu mai aveau răbdare până dimineaţa. Şi aşa se şi comportă. Crin face declaraţii de la pupitrul Cotroceniului – ia uite cum mă joc de-a preşedintele – cum că preferinţa lui ar fi înspre ordonanţa de urgenţă emisă de guvern în legătură cu referendumul. Probabil că grădinarul Cotroceniului a uitat să-l ude şi nu i s-a irigat suficient creierul devreme ce face declaraţii a la Traian Băsescu Jucător. Ponta, cu zâmbetul lui de copil subdezvoltat, devenit între timp misionar al democraţiei, varianta Dâmboviţa, e chemat în audienţă de diverşi binefăcători europeni de la Merkel, Barroso şi Rompuy până la Schulz ca să ia lumină din vasta lor înţelepciune europeană. Înţelepciune pe care toţi aceşti bravi filantropi nu se grăbeau deloc să ne-o împărtăşească atunci când oamenii aduşi în pragul disperării de politicile de austeritate declanşau proteste pe întreg teritoriul ţării îngheţând cu mâinile agăţate de pancarte şi cu dinţii încleştaţi într-una dintre cele mai reci ierni ale ultimilor ani. Probabil că auguştilor politicieni de la Bruxelles nu le-ar strica să facă o plimbare prin ţările lor de baştină, la pas, nu blindaţi în limuzine, să afle cam ce părere au compatrioţii lor despre ei, înainte să se mai pronunţe atât de degajat şi superficial în legătură cu problemele altora.

Dezechilibrele care se manifestă în politică sunt prezente însă şi în discursul societăţii. Adevărata natură a dialogului nu e schimbul de sunete ci de idei. Maimuţele nu dialoghează, ele pot cel mult să comunice. La noi nu mai există dialog. Dar deloc. Presa, televiziunile, blogurile. E o lume în alb şi negru şi ele nu se amestecă. Nu mai există obiectivitate, independenţi. Toate emisiunile, talk-show-urile au ca participanţi indivizi susţinând aceeaşi parte, fie băsesciană, că PDL-istă nu pot să zic, fie USL-istă. Încrâncenarea e atât de mare încât fiecare interlocutor e în mod automat înregimentat, şi prin asta absolut orb, surd şi mut în ce priveşte vinile părţii adverse. Punctele de vedere unice şi intoleranţa, fie ea de orice fel, politică, religioasă sau socială nu au dus niciodată la nimic bun. Dacă ceva nu se schimbă înspre acolo ne îndreptăm.

Pe 29 iulie eu ştiu exact ce o să fac la referendum. Fără dubii, fără remuşcări. Nu-mi pasă ce urmează. Alegerile periodice au apărut tocmai din necesitatea de a nu permite răului să se perpetueze. Nu putem trăi dârdâind de frica răului mai mare. Dacă acesta va veni îl vom schimba şi pe acela. Pentru moment tot ce contează e prezentul şi prezentul oferă întotdeauna posibilităţi.

Give it to him

Matrix Romania

Cândva, Elena Udrea declara într-una din plenarele partidului, referindu‑se la membrii PDL-ului, că: “Noi suntem urmaşii lui Traian, ai lui Traian Băsescu”. În mod absolut ironic Traian Băsescu şi-a găsit urmaşul nu între rândurile propriilor iepuraşi grăsuni ci chiar între haitele hienelor hămesite de la USL.

Junrnal de bord: marţi 17 aprilie 2007 starring Traian Băsescu, preşedintele României:

“Dacă Parlamentul va vota suspendarea mea, în maxim 5 minute de la vot voi demisiona din funcţie şi voi chema în faţa electoratului şi pe cei care au generat un abuz constituţional prin suspendarea preşedintelui.”

Urmarea: nicio demisie şi referendum popular.

Junrnal de bord: joi 28 iunie 2012 starring Victor Ponta, primul ministru al României:

“El Pais: Şi dacă comisia de care aţi spus dumneavoastră acum decide că a fost plagiat?

Victor Ponta: Atunci, în mod sigur mă retrag.”

Urmarea: nicio demisie şi dizolvarea Consiliului General al Consiliul National de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare.

Pentru mine e suficient să înţeleg din ce aluat sunt făcuţi cei doi. Au fost frământaţi în acelaşi malaxor care le-a frânt şi coloana vertebrală. Orice ar face de acum încolo Victor Ponta nu mă mai poate surprinde. Traian Băsescu n-o mai face demult.

 

Fiat justitia ruat caelum

Odată cu arestarea lui Năstase şi tot dramatismul aferent, demn de un film cu mafioţi scăpătaţi sau cu politicieni care au scăpat frâiele puterii, aud foarte des despre „omul” Adrian Năstase. Brusc toate cititoarele „în prompter” sunt lovite de strechea umanismului, şi ca nişte nepoţici de suflet încep să se lamenteze prin diverse emisiuni, în clişee şi ipocrizii de cel mai prost gust.

Eu nu-l cunosc pe „omul” Adrian Năstase, n-am stat la bere cu el, nu ştiu ce simte, ce gândeşte, viaţa lui personală mi-e la fel de străină ca cele ale afganilor unui pilot american care tocmai se pregăteşte să lanseze o rachetă către fortăreţele lor de paie rispite prin munţii arizi ai Asiei.

Dar pe politicianul Adrian Năstase îl cunosc. Şi pot să spun că nu l-am plăcut niciodată. Arogant, rece, cinic, venal şi sinuos ca o reptilă strecurându-se spre pradă, cu ochii injectaţi de mirosul sângelui. Asta a fost Năstase. De corupţia sa nu cred că se îndoieşte nici cel mai înfocat susţinător al său. Mulţi dintre marii gangesteri ai lumii nu au fost condamnaţi pentru faptele lor cele mai grave, pentru că nu au putut fi dovedite niciodată. Al Capone a fost arestat pentru evaziune fiscală. Dar nimeni nu a avut vreun dubiu despre culpabilitatea lui sau despre justeţea deciziei.

Atunci când un om încearcă să se sinucidă, nu sunt prea multe de comentat. Familia, apropiaţii lui, toţi trec prin momente înfiorătoare, în astfel de situaţii pentru ei nu mai contează că eşti Capone sau Gandhi. Eşti al lor şi ţin la tine indiferent ce ai fi făcut. Dar despre comentariile celorlaţi sunt multe de zis. În evenimente dramatice sentimentele se polarizează rapid. Nu sunt de acord nici cu cei care varsă dejecţii de genul (“Păcat că n-a nimerit!” sau “Năstase şi-a ratat şi viaţa, şi moartea!”) dar nici cu cei care îl martirizează. Dar ceea ce m-a determinat să scriu asta a fost afirmaţia că sinuciderea lui a fost un act de demnitate. Care demnitate? Demnitatea unui sfânt care se lasă crucificat în numele dreptăţii? Hai să fim serioşi. Vorbim totuşi despre Năstase. Hitler s-a sinucis din demnitate? Nu, ci din teama, laşitatea şi disperarea de a-i privi în ochi pe toţi cei cărora le-a ucis apropiaţii, fie ei evrei, germani sau alte popoare.

Năstase nu e Hitler. Dar nici pedeapsa sa nu a fost ca în cazul cine ştie cărui criminal de război. A primit doi ani, meritaţi, poate nu pentru dosarul ăsta, dar asta a fost decizia justiţiei. Care e demnitatea în a-ţi băga un glonţ în tâmplă? Demn ar fi fost să îşi asume responsabilitatea pentru cele făcute, să execute anii de închisoare şi să devină cumva mai umil în urma acestei experienţe. Dar nu demnitatea, ci orgoliul l-a împins să facă asta, acelaşi orgoliu care l-a făcut să se considere un zeu exilat printre muritori, neatins de legi şi judecăţi. A preferat să încerce să-şi ia zilele decât să guste umilinţa de a se amesteca cu cei pe care îi dispreţuieşte.

Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă fiecare om care e condamnat pentru delictele sale ar încerca să-şi ia viaţa în acest fel când îi e comunicată sentinţa. Am înceta să mai aplicăm legea, să mai facem justiţie? 

Themis

Pandemoniu

Nu poţi să întrebi pe cineva dacă va ploua sau nu a doua zi şi dacă greşeşte să-i spui: “Mincinosule! Ai spus că o să fie aşa. Şi n-a fost aşa. Mincinosule!”. Dar dacă acum plouă şi întrebi aceeaşi persoană iar ea îţi spune că e soare şi vreme de plajă atunci poţi să-ţi faci o imagine despre ce fel de caracter sau intelect deţine.

La fel şi cu oamenii politici, e normal să crezi în unul sau altul atunci când nu-l cunoşti, când este la început de drum, când încă nu ştii ce va face, dar în clipa în care toate speranţele îţi sunt infirmate trebuie să ai puterea de a recunoaşte că te-ai înşelat. Însă un român adevărat nu se înşală niciodată. El nu are dubii, nu trebuie să înveţe ori să cerceteze. Nu, dom’le, astea sunt pentru proşti. Românul e întotdeauna geniu înnăscut. El nu se întreabă, el ŞTIE!

De câte ori aţi auzit de la cineva pe care l-aţi întrebat pe stradă cum se ajunge într-un anume loc ori într-o discuţie în care se vede din satelit că interlocutorul e total în afara subiectului, cele două cuvinte magice, atât de uşor de rostit: “NU ŞTIU!”. Nu, dom’le, stai să-ţi explic eu cum e. Şi suflecându-şi axonii şi dendritele omul se lansează în presupuneri, în aproximaţii, în aberaţii care de obicei se încheie cu axiome de genul “Îţi spun eu sigur că e aşa!”. Săracul Descartes a avut ghinionul să se nască în Franţa căci dacă ar fi fost român ce tot atâta “dubito” era “certo” de dimineaţa până seara dacă nu şi în somn.

În ciuda acestui fapt nimeni nu ar trebui să te condamne că ai avut la un moment dat încredere în cineva, că l-ai creditat cu probitate şi l-ai sprijinit cât de mult ai putut, dar poate şi trebuie să o facă atunci când acel cineva s-a dovedit a nu fi altceva decât un impostor.

Mă uit la ultimele apariţii ale domnului preşedinte Traian Băsescu şi mă miră stupoarea celorlalţi la noile perle ale domniei sale. Când ţii de atâta vreme două galoane de flegmă în gură atunci când o deschizi e greu să vorbeşti civilizat. Multă lume spune despre Băsescu că e oscilant. Nu, oscilant e graficul funcţiei sinus, Băsescu e liniar ca o coadă de mătură pe care zboară Harry Potter la cenaclul vrăjitorilor. Ceea ce domnul preşedinte nu va reuşi să înţeleagă nici la a mia reîncarnare e că a fi preşedinte înseamnă mai mult decât posibilitatea de a da de toţi pereţii cu membrii haitei care te irită pe tine, masculul alfa şi omega.

M-am uitat la emisiunea Naşul de la B1 unde domnul preşedinte a ieşit la o mică bârfă televizată cu unicul realizator imparţial din România şi anume Radu Moraru. Unde Ponta a devenit maimuţică de circ şi Antonescu un orfan care cerşea ceva post de candidat la porţile sultanului. Care Ponta n-a aşteptat nici el prea mult să-i dovedească preşedintelui că are dreptate şi, cu mină de goriloi în călduri, să ceară a doua zi, în numele pensionarilor şi de ce nu al poporului (întotdeauna al poporului) suspendarea preşedintelui.

Timp în care, câte o gaşcă de ţânci ce chiuliseră de la şcoală, merseseră să protesteze în faţa palatului Victoria şi să tragă cu praştia în jandarmi. Poate doar zâmbetul lor ştirb, în lipsa dinţilor de lapte, aminteşte de îngrozitoarele armate de protestatari, câtă frunză, câtă iarbă, cu care marile organizaţii sindicale ameninţau să zguduie Bucureştiul.

Domnul “ultim ministru” Boc în schimb îşi exersează aviar gripa ingliş la ONU în speranţa că măcar acolo o să-l asculte cineva că în propriul guvern slabe speranţe.

Ce frumos e în România!

Îhî