Pentru că m-am săturat de nesimţirea şi mârlănia preşedintelui actual. Mi-e dor de nesimţirea şi mârlănia altui preşedinte.
În mod sistematic Băsescu pune în practică teoria ascunderii gunoiului sub preş. Inamicii săi în această privinţă sunt mogulii, ziariştii, profesorii, tonomatele sau în opoziţie cu aceştia, a căror calitate sau afiliaţie poate fi îndoielnică, orice om de bun simţ(de exemplu o profesoară) care îi reproşează probleme reale pe care Traian Băsescu încearcă să le camufleze în lipsa de patriotism a unor astfel de cetăţeni, în manifestarea lor patologică de a-şi vorbi de rău ţara, aşa cum zice domnul preşedinte, nişte oameni cu negru-n cerul gurii care nu iubesc România. Disperarea lor pleacă de cele mai multe ori tocmai din faptul că-şi iubesc atât de mult ţara încât nu suportă ca ea să fie condusă de oameni ca cei din clica cu care s-a înconjurat şi în sânul cărora se simte bine domnul Traian Băsescu.
Domnul preşedinte mai vorbeşte şi de patriotism, atât de des încât ţi se face greaţă că între “patriotismul” său şi cel al unor oameni ca cei care au luptat într-un al doilea război mondial şi au primit pentru asta o pensie de veteran absolut jenantă şi o bucată de fier în diverse forme de cruce, care au înfundat puşcăriile comuniste, trăind în mizerie şi umilinţă sau şi-au mâncat viaţa în pustietăţile Bărăganului doar pentru că au spus ce-au gândit(lucru ce nu are nimic în comun cu politica), ca cei care şi-au vărsat sângele pe baricadele revoluţiei, nu există nicio diferenţă de sintaxă. Nu pot să cred că cele două patriotisme pot fi scrise la fel, ar trebui să existe cuvinte diferite în dicţionar pentru două concepte atât de paralele sau măcar culoarea cernelii cu care sunt scrise să nu fie la fel: una roşie pentru patriotismul oamenilor pentru care cuvântul are o prezenţă organică, imanentă, hrănită din sângele şi suferinţa proprie şi una maro, culoarea căcatului urât mirositor, pentru patriotismul compus doar din litere goale şi sterpe ca cel al preşedintelui şi al celor asemenea lui. Patrioţi pot să fie cei care au făcut ceva pentru România, care au suferit pentru asta nu cei care doar au profitat de pe urma ei.
Ultraşii vor spune că Băsescu a fost cel care a condamnat comunismul. Fals. Cei care au condamnat comunismul au fost nu cei care au trăit bine merci în timpul lui ci cei care au murit la revoluţie pentru libertatea şi confuzia, e drept, nimeni nu a zis că va fi uşor, în care ne zbatem acum, de oameni ca Ticu Dumitrescu care şi-a menţinut caracterul puternic şi intransigent faţă de dictatura comunistă în temniţe ca Zarca Aiudului, ca Botoşani sau Văcăreşti, care a iniţiat legi, să amintim doar Legea deconspirării Securităţii („Legea Ticu”), Legea lustraţiei, Legea anulării condamnărilor politice din perioada comunistă purtând bătălii cu morile de vânt ani de-a rândul în Parlamentul României, în speranţa că dacă va fi condamnat public comunismul poate că oamenii vor privi asta ca pe o revanşă morală faţă de el şi de alţii ca el care şi-au consumat viaţa şi sănătatea fizică şi psihică în teroarea comunistă pentru nimic, neavând de câştigat de pe urma acestei lupte surde nici bani, nici averi pe care vârsta şi amintirea unei astfel de experienţe le fac derizorii, nici recunoştinţă. Însă nu vă faceţie griji, nu s-a amăgit nici măcar o clipă că noii conducători, vechii securişti şi persecutori reşapaţi în capitalism, vor manifesta sincer vreo părere de rău, a vrut doar ca lumea, cea care a suferit şi ea să afle cine sunt, să afle ce fac şi cât de bine o duc în noul sistem, numit democraţie, vulgar cuvânt în acest context. Condamnarea unui rău asemenea dictaturii comuniste nu se face prin nişte vorbe rostite în Parlament ci prin introspecţia profundă a sufletului fiecăruia, acea coborâre în conştiinţa proprie, când singur cu tine încerci să desluşeşti cine eşti şi ce vrei, ce ai făcut bine şi ce ai făcut rău.
Îi văd câteodată la televizor şi pe Ludovic Orban, Titus Corlăţean sau Cristian Boureanu, relativ tineri, dar care poartă în ei aceleaşi seminţe ale unui arhetip de politician mârşav, bătrân ca şi moartea, capabil să treacă peste orice doar pentru a-şi îndeplini scopurile personale. Acelaşi comportament de bătăuş de cartier, care agresează doar pentru că ştie că trupeţii din spatele lui sunt gata oricând să-i sară în ajutor dacă celălalt ar riposta în vreun fel. De la contractul social de care vorbea Rousseau şi în care definea atât de limpede viaţa politică apărută ca urmare a unui contract încheiat între oamenii liberi, contract în al cărui temei exercitarea puterii se delega unui grup restrâns de oameni cu misiunea de a apăra binele public, drepturile naturale şi cetăţeneşti ale tuturor, par a fi trecut mii de ani. Un astfel de contract mai există dar stă ascuns sub praful timpurilor şi al neputinţei oamenilor politici de a scăpa de stigmatul puterii care corupe.
Referendumul, o altă tâmpenie debitată de minţi prea odihnite pentru a crede că mai există şi oameni ce mai păstrează o oarecare urmă de raţiune în ţara asta. Dar din nou, de ce ar interesa pe cineva voturile românilor educaţi, înzestraţi cu raţiune, logică şi bun simţ când ei au câteva defecte irecuperabile în ceea ce priveşte contribuţia electorală: în primul rând sunt mult mai puţini, nu pot fi manipulaţi cu trucuri ieftine de iarmaroc, voturile lor nu pot fi cumpărate şi pe deasupra nici nu prea merg la vot. Aşa că dă-i dracu’ şi hai să ne concentrăm pe proşti. Nu merită osteneala, prea multe fiţe de intelectual. Dar să revenim la referendum, ca orice tăietor de lemne care se respesctă Train Băsescu încearcă să reformeze o instituţie ca Parlamentul prin cantitate. Mai puţini parlamentari nu înseamnă neapărat o calitate mai sporită. În primul rând trebuie schimbată calitatea oamenilor care alcătuiesc Parlamentul nu numărul lor.
Băsescu n-a luptat niciodată împotriva sistemului, ci doar împotriva acelei părţi din sistem care nu-l includea pe el, o bătălie surdă între găşti din care singura care a avut de suferit a fost România împreună cu poporul atât de iubit la televizor şi pulimea atât de dispreţuită de preşedinte în particular.
Mai spun doar atât şi cu asta închei ce am avut de spus, Traian Băsescu a încercat şi va încerca mereu să spună ceea ce îşi doreşte electoratul să spună, el va spune adevărul doar atunci când cuţitul îi va ajunge la os, contrazicându-şi minciuna sau eroarea cum o numeşte el cu un adevăr scos la iveală nu cu bună voinţă ci ca resturile şi gunoaiele de apele unui râu la inundaţii.
Dumnezeu să ne ajute!
Justiţiarul cu ochi bionici
Neo Sapiens Blog 