Oraşul(1)

partea întâi

Rhaja părăsi grămăjoarele de cazemate înşiruite perete în perete de-a lungul potecilor rectangulare,unele mai mari, altele mai mici, dar inevitabil geometrice, lipsite de geamuri, de strălucire, uneori chiar şi de viaţă. Nimeni nu mai ştie câte sunt locuite, câte pustii. După valul de ciumă ce măturase suburbiile multe dintre ele rămăseseră fără stăpâni. Asfaltul şoselelor, al marilor autostrăzi de odinioară, fusese acoperit şi el de un praf roşcat adus de numeroasele furtuni de nisip, copiii monstruoşi ai unor teritorii din ce în ce mai aride.

Însă Oraşul se înălţa încă falnic, cu furie şi încăpăţânare, ca o fata morgana, în mijlocul câmpiei moarte, cu învelişul său de sticlă strălucind în soare. Acolo existau încă ferestre, muzică, apă curgând din robinete şi lumini. Lumini chiar şi atunci când noaptea cădea ca un somn adânc, fără vise peste câmpiile întunecate. Rhaja se opri şi privi soarele. Lumina. Poate că asta le lipsea cel mai mult noaptea când se îngrămădeau lângă puţinele lumânări pe care le puteau găsi printre gunoaiele orăşenilor abandonate chiar în mijlocul cartierelor în care îşi duceau viaţa. Orăşenii! Tâmpiţii credeau că fac prin asta un act de caritate. De fapt chiar acele gunoaie expuse căldurii, fermentând, colcăind de viermi şi şobolani aduseseră peste capul lor ciuma.

Lumina. Uitase de când nu mai văzuse un bec aprins. Întreaga civilizaţie în care trăise, copil fiind, se întemeia pe lumină. Lumina care ne încălzeşte când e frig, care ne domoleşte teama când e întuneric, care ne prelungeşte ziua, viaţa. Îşi aminti ziua aceea când se luminase cerul, când ceva strălucise pe albastrul său mai puternic decât soarele. Aproape întreaga emisferă sudică fusese exterminată. Apoi pentru cealaltă jumătate de lume: praful, frigul, noaptea perpetuă.

Oamenii cu influenţă care se numărau şi ei printre rândurile supravieţuitorilor veniseră cu soluţii. Toate însă cu un grad moral extrem de redus. Însă ce ar mai fi avut de căutat morala într-o lume sfâşiată? În cele din urmă oraşele fuseseră transformate în sere imense cu habitat artificial, în sere de oameni, captând orice urmă slabă de radiaţie luminoasă dar care în aceste condiţii puteau susţine doar un număr limitat de locuitori.

A urmat exilul. Mii de surghiuniţi scurgându-se în şiruri ca nişte lacrimi pe dealurile pustii şi înnegrite. S-au stabilit la periferiile oraşelor construindu-şi locuinţe de piatră, fără ferestre(căci ce lumină să intre prin ele?)fără uşi, cu acces subteran, cât mai bine izolate pentru a supravieţui iernii fără zăpadă ce părea să nu mai plece. Au trăit ani de-a rândul din resturile faunei, şobolani şi insecte, până când soarele roşu la început, apoi din ce în ce mai galben s-a îndurat de lume şi a rispit praful. Vânătoarea, agricultura în primele ei forme, epoca de piatră modernă(ciudată alăturare de cuvinte) s-au strecurat în societăţile colierelor de megaliţi ce împrejmuiau oraşele.

Rhaja se trezi din visare, se sustrase din vortexul amintirilor. Era la marginea coloniei. De aici începea zona tampon care îi despărţea de oraş: fostele terenuri agricole, acum sălbatice, cu o iarbă măruntă şi tăioasă popular numită pernej, singura capabilă să crească în condiţii atât de neprielnice. Căldura îl făcuse să transpire. Îşi şterse broboanele de sudoare de pe frunte şi scrută depărtările. Diamantul uriaş stăpânea pământul plat. Peisajul era atât de ireal încât părea rodul imaginaţiei unui pictor suprarealist. Rhaja păşi cu tălpile goale pe iarba uscată încă din picioare. Îi simţi înţepăturile pe picior, dar nu şi în talpă acolo unde bătături întărite ca o carapace de ţestoasă îl apărau de terenul ostil. Înainta lipsit de repere imediate, acelaşi smoc de iarbă, aceiaşi paşi, pe cer acelaşi nor ce părea că îl însoţeşte, mereu în dreptul zenitului. Doar Oraşul creştea din ce în ce mai mult ca privit printr-un binoclu.

Rhaja ajunse la porţile vestice ale oraşului tocmai când garda se schimba. Văzu soldaţii al căror echipament le dădea o aură de fiinţe străine mişunând în jurul porţilor de sticlă incasantă. Se apropie scuturându-şi de praf hainele ferfeniţite. Deîndată ce trecu perimetrul de siguranţă se declanşă alarma. Zeci de ochi metalici şi goi cu gloanţe înfundate în orbite se îndreptară spre el ca atraşi de un magnet.

VA URMA

Where to?

Le pacte de memoire(3)

partea a treia

Treptat totul se clarifică, podul ce mă leagă de eul meu precedent încă există, e asaltat de vegetaţia junglei dense din jur, amintiri crescute peste amintiri, puţin şubred, dar încă funcţional. Iubirea devenise în timp obsesie, teamă, gelozie, paranoia. Fiecare clipă în lipsa ei era contaminată de gânduri nămoloase, negre, de dialoguri închipuite drapate cu tone de reproşuri stilizate, de argumente irefutabile niciodată rostite, de frustrări fără margini. Tot acest vulcan fierbea în mine fără să scap vreo picătură de lavă, din groaza de a nu o pierde. Mă temeam că orice cuvânt o va arde, că va ţipa şi va fugi. Efectele nu au încetat să apară: o ostilitate tăcută ce îmi umbrea mai mereu faţa, izbucnirile de furie atât de neaşteptate, fără niciun motiv aparent, suspiciunea morbidă ce îmi rodea creierul ca o armată de cari. Devenise un drog pentru mine. Simţeam, aveam nevoie de.. de prezenţa ei, de senzaţiile produse de aceasta. Devenise un drog pentru mine. Poţi fi drogat şi cu oameni. Unii dintre ei sunt intenşi ca heroina sau cocaina. În prezenţa lor timpul arde ca măciulia de sulf a unui chibrit. Ecstasyul şi marijuana sunt apanajul celor joviali, care iau viaţa uşor, iar cei spirituali, cu o inteligenţă sclipitoare, au efectul de lungă durată al amfetaminelor.

„M-ai înghesuit într-un colţ al vieţii tale, în lada cu lucruri vechi de care nu mai ai nevoie acum dar pe care nici nu vrei să le arunci.”

Da, asta îi spusesem atunci când plecase. Eram pe un pod, în centrul oraşului, şi pe sub noi curgea furioasă şi murdară, apa umflată a râului, strânsă din ploile de primăvară. Nu îmi amintesc să ne mai fi vorbit vreodată de atunci. Ultima amintire vie cu ea. Îmi simt gura uscată ca un deşert. Iau un pahar de pe masă, pornesc robinetul şi îl umplu cu apă rece. Mă răzgândesc şi îl golesc în chiuvetă. Torn în el brandy până la jumătate şi execut un shot. Îi simt arsura cum se prăvăleşte pe esofag până în stomac. Mai torn un pahar şi cu el în mână mă arunc din nou în pat. Kara, Kara… Mai lasă-ţi şoaptele să-mi gâdile urechile, mai spune-mi o dată unde eşti. În suflet dor şi-n minte poezia unei alte lumi:

Ce mai faci Ludmila ? În ce ploi te scalzi ?
Prin ce iarbă luneci cu genunchii calzi … ?
Flori de măr presate, oarbe flori de crin
Mai păstrez şi astăzi într-un colţ de scrin[1]

Nu mai e nici iarbă, nu mai sunt nici ploi iar genunchii sunt reumatici, îngheţaţi. În calmul întunecat al camerei pâlpâie puzderia de reclame plutitoare ce cutreieră neobosite oraşul. Alb, roşu, albastru. Bălţi de lumină pe podeaua neagră.

Deodată o străfulgerare: mă reped la omnifon. Când ridic receptorul simt stratul fin de praf care s-a aşezat pe el de când nu-l mai folosisem. Nu mă sună nimeni şi nu sun pe nimeni. O sunam. Numărul ei, atât de uşor de reţinut, nu se pierduse. După indiferenţa anilor uitării simţeam din nou, naiv, speranţa. Poate că viaţa abia acum începe.

Alo? E o voce necunoscută. Omnifnonul pâlpâie uşor.

Alo? Cine e? Repetă vocea.

O caut pe Kara. În voce mi se simte neliniştea şi entuziasmul, delirul nerăbdării.

Kara?? Se miră vocea Dar nu ştiţi? E moartă de şapte ani. Sunteţi un prie…

Dar nu apucă să termine că închisesem conexiunea. Am o pareză temporară a feţei. Pe suprafaţa ei nu se clinteşte niciun muşchi. Primul care scapă din şoc e, ca întotdeauna, creierul. Dealtfel e normal pentru că şi intră primul în el.

Da, iată şi ultima piesă din puzzle. Zâmbesc amar. Nu am puterea să plâng fiindcă ştiu că nu m-aş mai putea opri. Da, îmi amintesc acum. O ucisesem… Răzbit de gelozie, o ucisesem fără preget. Pe pod fusese ultima amintire cu ea vie. Îi arsesem apoi corpul la unul dintre crematoriile de gunoi din oraş, iar oasele calcinate le pisasem mărunt şi le împrăştiasem pe stradă. Nu rămăsese nicio urmă din ea, din faţa ei albă şi frumoasă, din tenul fin ca laptele, din ochii ei de culoarea ierbii îngheţate. Pur şi simplu o ştersesem de pe faţa Pămânului. Alesesem convertirea în acelaşi timp cu hotărârea de a o ucide. Trecusem toate testele cu detectoarele de minciuni pentru că nu aveam nicio amintire a crimei. Odată cu definitivarea Procesului fusesem eliberat şi de orice urmă de remuşcare şi vinovăţie pentru că nu îmi mai aminteam nimic. Fără pedeapsă, fără regret. Făcusem crima perfectă.

Şi într-adevăr aşa fusese… Până acum!

Poate că de-abia acum începe viaţa.

[1] Versuri din poezia Ludmila de George Ţărnea

SFÂRŞIT

Even though I walk through the valley of the shadow of death, I fear no evil, for You are with me

On the line

Încă din uterul în care ţi s-au unit primele celule, amintire vagă a unui univers cald şi întunecos, ai purtat în tine secretul Maladiei. Cea care ţi-a schilodit mai apoi structura fiecărui atom de lut pe care cu bestialitate Dumnezeu ţi l-a dat. Ai stat acolo, discret ca o piatră pe fundul unui râu, sperând, sperând mereu că te vei pierde în liniştea neagră, că în absenţa luminii poate vor uita de tine şi că aşa te vei întoarce înapoi, înainte de toate, când nu vei mai fi fost. Ai evitat să te mişti, să tresari, să visezi ori să loveşti ca alţii, nerăbădător să ieşi afară, cu picioarele, cu mâinile sau cu capul burta mamei. Te-ai speriat de moarte când înfăşurată într-un ghem de carne cu formă încă incertă ţi-a bubuit pentru prima oară inima. A fost ca explozia unei supernove într-un univers de monştri adormiţi. Cât ai blestemat-o atunci pentru că îţi trădase ascunzişul şi speranţa de a nu mai ieşi vreodată. În cele din urmă ţi-ai dat seama că orice ai fi făcut era zadarnic, erai deja mare, o astfel de inflaţie nu rămâne neobservată indiferent că se petrece în lumină ori întuneric, lucrurile, fiinţele şi lumea erau deja tulburate de prezenţa ta. Nu te mai puteai ascunde. Fără să vrei erai deja chiriaş în univers şi trebuia să plăteşti. Şi atunci te-ai scurs afară în lumina palidă a neoanelor de spital, nu plângând sau ţipând, ci într-o linişte resemnată, ca de înmormântare, purtând în ochi o speranţă tristă, ciudată alăturare de cuvinte, dar aşa era. Însă, odată cu tine, pe lume a mai venit ceva, ca o a doua umbră, cuibărită în pupilele negre şi întinzându-şi leneş tentaculele fumurii, abia trezite din somnul îndelungat în care zăcuseră atâta vreme. Când ai deschis pentru prima oară ochii te-ai mirat că oamenii nu sunt deloc îngroziţi ci mai degrabă zâmbitori, tâmpi aşa, genul înduioşat. Abia mai târziu ai realizat că maladia nu e una pe care s-o poată vedea oricine, o poţi simţi doar tu şi devine mult mai clară când închizi ochii şi eşti singur.

Şi vremea a trecut tristă ca o ploaie mohorâtă şi perpetuă de toamnă. Secundele ca anii şi anii ca secundele, mereu, mereu, la nesfârşit. Când ai încetat să mai aştepţi ceva şi te-ai abandonat concasorului cotidian o şoaptă ereditară ţi-a dezvăluit secretul cozii. Unii o aud mai devreme, alţii mai târziu, cei mai mulţi niciodată. Pentru că n-au nevoie. Ca să auzi o şoaptă trebuie să fie linişte. Să stai cu zilele fără să auzi sau să rosteşti o vorbă. Atunci, printre aerul rarefiat de singurătate, se strecoară plină de graţie şi poţi s-o auzi chiar şi de la mii de kilometri sau ani distanţă. Sau poţi s-o auzi mai de aproape, din tine. COADA. Parcă ai fi în ea de o viaţă. În faţă şi-n spate oameni zgribuliţi, tropăind nerăbdători cu mirosul aşteptării în nări, strânşi unul în altul asemenea unei colonii de pinguini supravieţuind iernii polare. Deşi nu e frig, de nări, de sprâncene, de ochi le atârnă ţurţuri ca stalactitele de tavanul unei peşteri. Sub ei, lumânări stinse şi strâmbe năpădesc pământul bătătorit. Dincolo de coadă, atât în faţă cât şi în spate doar orizontul. Se mişcă încet, ca o plantă ce creşte, atât de încet încât de cele mai multe ori baţi pasul pe loc. Câteodată însă avansezi, cu paşi mărunţi, târşiţi. În funcţie de cum se mişcă îi vezi uneori cotiturile, meandrele ca cele ale unui râu în câmpie, denivelările, dar niciodată sfârşitul sau începutul. E ciudat cum nu ai nicio amintire că ai fi fost vreodată ultimul, deşi în orice coadă eşti, la un moment dat, ultimul.

La capătul aştepării e o uşă albă cu o mică plăcuţă argintată pe care sunt gravate câteva litere. În spatele uşii e un cabinet în care se află un medic. În mâna acelui medic e o seringă şi în seringă un vaccin şi în acel vaccin stă sfârşitul suferinţei şi al tristeţii. Vă întrebaţi, pe bună dreptate, cum aş putea şti eu toate acestea când stau într-o coadă al cărui sfârşit şi început nu-l pot întrezări. Adevărul(sau poate e doar o minciună dar eu o cred) e că vorba circulă mai repede decât picioarele. Porneşte din vârf, de la preafericiţii aflaţi în pragul uşii albe, şi străbate lanţul de trupuri, ca milioanele de electroni sârmele de înaltă tensiune, zguduind inimile celor din faţa ta. Gura li se strâmbă, dinţii le clănţăne, ochii li se aprind şi o litanie dătătoare de speranţă începe să plutească în jurul lor amestecându-le vocile într-un cor deplorabil: Aţi auzit cum e? Acolo în capăt e o uşă albă, şi-n spatele ei un cabinet, şi în el e un.. Ca un val se revarsă spre ţărmurile de oameni ale cozii. După o vreme, mult după ce s-a izbit de ultimii intraţi, de Stâncile Speranţei aşa cum îi numesc veteranii, reflexia undei de şoc se întoarce sub forma unei întrebări timide, şovăielnice de la cei din spatele tău: E adevărat că acolo în capăt e o uşă albă, şi-n spatele ei un cabinet, şi în el e un.. Şi apoi întregul circuit se reia din nou, şi din nou, şi din nou…

Când eşti plictisit şi discuţiile lâncezesc în ochii adormiţi şi gurile încleştate îţi roteşti capul ca o bufniţă abia trezită-n miezul dimineţii. Pe lângă tine trec grăbiţi, ca peisajele de la fereastra unui tren, copii care se joacă, adolescenţi sărutându-se, soţi şi soţii ţinându-se de mână, şi iar copii, şi iar adolescenţi şi iar soţi şi soţii. Ei nu suferă de maladie, nu simt nevoia să stea la coadă, nici măcar nu ştiu pentru ce e acolo. S-au obişnuit cu ea şi o tolerează fără să fie prea curioşi. Şi-ai vrea, căci sunt atât de aproape de tine, ai vrea pentru o clipă să uiţi că nu eşti ca ei, mai ales că în bătaie de joc uneori te cheamă, cu râsul lor crud şi şerpesc şi cu o anumită bucurie pe care nu şi-o pot explica, o bucurie irepresibilă ce stăruie, ca şi sentimentul neîndoielnic că tocmai au făcut ceva interzis. Ca a striga unui handicapat că e handicapat sau a înjura un muribund. Dar ei nu ştiu ce eşti, nici nu le pasă, nici nu ar trebui, însă asta nu schimbă cu nimic ceea ce simţi. Spatele ţi se cocârjează de o durere stranie, pieptul ţi-e invadat de o amărăciune cuibărită într-un gol de care nu mai poţi scăpa, un picior se depărtează, dar pentru prima dată nu înainte, ci puţin în lateral şi eşti un pic afară, coada nu mai e adunată şi vezi că mai sunt alţii ca tine gata s-o părăsească din dor de altă lume. Apoi zvonul străbate ca un curent rece şirul adunând rătăciţii, lipindu-i din nou unii de alţii.

Şi anii trec. Picioarele, cândva din carne şi os, le simţi acum grele ca pe două trunchiuri de copac. Vremea rea îţi toarnă plumb în oase. Fiecare pas pe care îl faci e greu şi gâfâi. Respiraţia îţi miroase a stătut, a bătrân. Dar observi un lucru ciudat, că, după atâta timp, zvonul din faţa ta ajunge mult mai repede la tine şi că celui din spate îi ia infinit mai mult să se întoarcă. Raţiunea, cea în care te-ai încrezut atât întreaga viaţă, îţi confirmă că eşti aproape, poate că în faţa ta mai sunt doar o mână de oameni. Şi într-adevăr, printre fisurile dintre trupuri se conturează o masă albă, contaminată doar de acel blur de culoare incertă ce delimitează uneori obiectele de fundal. Pe după o ureche, pe lângă un gât, sub arcuirea unui cot se vede uşa. Nerăbdarea creşte în nervii istoviţi, în muşchii înmuiaţi, în mintea ramolită. Viul se revarsă printre ruinele corpului purificând urmele anilor ca o viitură de munte. Pasul mare, mânerul argintat, camera albă şi goală şi torsul unui medic complet camuflat de halatul alb, purtat de doi pantofi negri şi susţinând un cap cu păr grizonat.

Tăcerea, imaculată ca albul camerei, vă împresoară. Medicul se îndreaptă spre peretele din faţa ta, podeaua moale ca muşchii de pădure îi absoarbe paşii. Un sertar negru iese fără zgomot din peretele alb. Zâmbeşti. Elixirul, vaccinul, sfârşitul suferinţei şi al tristeţii. Deodată un fior rece îţi străbate creierul tansformândul-l într-o calotă de gheaţă: niciunul dintre cei aflaţi în faţa ta nu mai ieşise. Cu o seringă în mână, împroşcând câţiva stropi spre cer, medicul se îndreaptă calm spre tine. Buzele i se mişcă, dar parcă refuzi să auzi: “Totul va fi bine!”. Acul înţeapă pielea scofâlcită, un punct de sânge cât o boabă de mac răsare în jurul lui, lichidul din seringă se goleşte cu repeziciune la fel ca viaţa. Şi seringa nu mai e o seringă, devine clepsidră măsurând timpul până la un eveniment de care simţi că nu te mai desparte mult, culorile se inversează, camera şi halatul medicului devin negre, doar pantofii săi şi părul alb semănat cu fire negre mai strălucesc în încăpere. Omul nu mai e om, înăuntrul e afară şi o vale rece îţi străbate vasele de sânge ca un mesager ce-şi duce propria sentinţă. Închizi ochii, eşti singur. Condiţiile perfecte pentru a şti. Da!!! Maladia nu mai e acolo. A dispărut. Preţ de câteva clipe o cortină de bucurie ţi se lasă peste creier sfâşiată însă brusc de un presentiment funest.

Pentru prima dată în viaţa ar trebui să fii fericit. Dar tu nu mai eşti. Acum înţelegi: vaccinul e o simplă injecţie letală, sfârşitul suferinţei şi al tristeţii. Atâta tot? E ultimul tău gând. Nu ajunge până la buzele arse de sete. Respiri. Mori.

The horror, the horror!