De ce mi-am facut blogulă

Am auzit eu că e o mare şmecherie acum să explici de ce ţi-ai făcut tu blog. Ştiu că asta se întâmplă de obicei la început şi nu la câteva luni după dar fiindcă abia acum am aflat mă grăbesc să îmi achit obligaţiile pe care orice blogger de nădejde le are. Ştiţi cum e: niciodată nu e prea târziu… decât dacă e prea târziu. Aşadar să purcedem.

De ce şi-ar face cineva blog? De ce ar scrie cineva pe blog? În general de ce dracu’ ar face cineva ceva? Până la urmă ce rost are să ne mai tăiem unghiile dacă şi-aşa peste câteva milioane de ani Soarele se va duce şi el pe pulă şi oricum ne va lua tuturor maul.

În incoştienţa noastră, toţi dobitocii, ca să nu zic ignoranţii şi să jignesc poate pe cineva, habar n-avem că din clipă în clipă Pământul poate fi terciuit de un ditamai asteroidul/cometa, că glaciaţiile stau la pândă după uşă, încălzirile globale te muşcă de cur când te dai jos dimineaţa din pat, geologii ne ameninţă că după o vreme toate continentele se vor scufunda din nou în manta aşa cum au mai făcut-o şi ne vom pârli cu toţii, că Pământul, ameţit de atâta învârtit, o să se oprească ca o găină beată şi nu vom mai avea câmp electromagnetic, astrofizicienii zic, timizi aşa, dragii de ei, că de noi se apropie cu nişte guri mari şi negre nişte găuri care sunt, cum altfel, decât negre, că nu ştiu ce galaxie vecină se va tampona de noastră şi n-avem airbaguri şi că în cele din urmă tot Universul va sucomba şi ne va lăsa fără pălincă, vuitoane şi manele. Şi, din când în când, îl mai bagă pe Boc care ne ameninţă că ne taie pensiile şi salariile.

Ăştia ar fi cică pesimiştii. Pe de altă parte la fel de imbecil se comportă şi cei aflaţi la antipodul lor şi anume… da, aţi ghicit… optimiştii. Ăştia par nişte papagali care repetă un singur tril, gen Don’t worry, be happy. Adică lasă să vină meteoritul că-l trimitem noi pe Bruce Willis să-i dea o bastârcă şi să-l trimită cu coada între picioare înapoi de unde o fi venit, glaciaţiile nu ne sperie că dăm un pic drumul la căldură mai tare, mai băgăm o votcă, încălzirea globală e bună că putem face topless şi nu mai trebuie să mergem iarna la solar iar dacă bateria asta de pe cer se descarcă las’ că-i rugăm pe americani să facă un Duracell mai mare şi când se gată Universul, nicio problemă, găsim noi altul mai trainic şi mai frumos doar nu degeaba fizica cuantică ne zice că ar fi mai multe.

Bun, bine că am clarificat treaba asta cu făcutul. Acum să trecem la lucruri mai profunde, că mie, fiind ceva melanj, mă-nţelegi, între Parmenide, Platon, Husserl, Fichte şi Moni Columbeanu?(o fi latura mea feminină) îmi plac alea profunde. Adică vanitas vanitatum et omnia vanitas. Huh?!?! Deci, cum ar zice Cristoiu, încă o dată, unde rămăsesem? A, da, la motive. De ce mi-am făcut blogulă? Pentru că mă plictiseam şi mi-am zis că ăsta e un prilej nesperat de a mă plictisi şi mai tare. Nu e de ajuns?!?! No, nu se poate!! Am văzut eu că motivele sunt multiple, complicate şi întotdeauna juste, de la cele în genul discursurilor câştigătoarelor de miss: Vreau să nu mai fie foamete pe Pământ, să nu mai fie oameni bolnavi şi să fim cu toţii fericiţi! până la salvarea planetei, a pinguinilor şi în general la salvarea oricui şi a orice. Dar eu atâta pot! Motive simple pentru lucruri simple. Unii dintre bloggerii ăştia infantili au impresia că dacă ei scriu pe blog ca nişte smiorcăiţi Opriţi războaiele! Osama Bin Laden va sări drepţi din văgăunele talibanilor şi va lansa panseluţe peste americani. Ei bine, surpriză, nuu!

Bun! Ultimul lucru pe care vreau să îl clarific, sunt convins că omenirea nu şi-ar mai putea urma cursul normal dacă n-aş face-o, e că, pe acest blog, în ciuda numelui său, scriu eu şi adicălea Horea Poşogan câteodată şi Ioan. Când m-am gândit eu pentru prima dată să fac blogul am zis să îl pun, aşa, sub formă de jurnal intim cică şi am hotărât să îmi aleg un pseudonim. O mare, mare şmecherie. Nu cumva să afle cineva din miile de vizitatori cine sunt. Adică sunt şmecher sau ce? Atunci eram convins că un puhoi de lume o să-l ia cu asalt numai că, spre marea mea stupoare, alaiul a intrat la apă şi a ieşit mic aşa, piculic, cam cât o listă de messenger.

Deci, după cum ar zice un eminent radioascultător al lui Badea: Sunt unul dintre singurii care te ascultă!, tot aşa şi eu sunt unul dintre singurii care mă citesc 😀

Şi cu asta, basta!

A Dan Perjovschi drawing

Sun glasses

Azi am văzut în mall o reprezentantă de seamă a speciei piţipoanca de companie(ştiu că sunteţi şocaţi deja dar… inspiraţi, expiraţi, inspiraţi, expiraţi… mai bine nu?) purtând ochelari de sudor, genul celor care îţi acoperă toată faţa şi bineînţeles o jachetă pe care scria mare pe spate: RICH. Nu, nu era carici, terminaţi cu răutăcismele astea.

Dar ce voiam să vă zic de fapt? Aaa, da. Ochelarii de soare. Din numele acestui obiect, devenit deja tatăl şi mamăl accesoriilor, deducem, nu-i aşa, că este identificat prin două componente esenţiale, şi anume: ochelari şi soare.

Primul termen, ochelari presupune că obiectul în cauză este făcut pentru a acoperi ochii, pentru a da o notă de discreţie, de mister culorii acestora, pentru a-i proteja şi nu pentru a constitui o mască mortuară pentru măslina prospăt scoasă din solar, prima etapă pe drumul noii mumificări, mult mai precoce decât varianta ei egipteană deoarece începe încă din timpul vieţii.

Al doilea element, soare, după câte ştiam e chestia aia rotundă de pe cer care îţi bate în ochi atunci când nu porţi ochelari pentru el. Ca urmare premisa pentru purtarea ochelarilor de soare, este că afară e zi, cel puţin senin şi nici măcar eclipsă. Ar trebui ca familia ochelarilor să se extindă cu ochelari de mall, ochelari de noapte, ochelari de club, ochelari de ochi vânăt etc. Că altfel nu se mai înţelege nimic şi se duce lumea de râpă.

Where did my head go?