Ileana Mălăncioiu

Senzația unei plimbări silite pe urmele unei identități de mult uitate…

 

Sora mea dusă de ape

 

Sora mea dusă de ape

nu ştia că vine apa

s-a trezit ca-n vis c-o poartă

cineva pe marea moartă.

 

Ochii ei deschişi s-o scape

luminau în seara caldă

vîslele proptite-n valul

zîmbetului care scaldă

blînd întunecata casă

cînd durerile te lasă.

 

M-am lăsat în voia apei

şi m-am dus în jos o vreme

unde nimeni nu mai plînge

unde nimeni nu mai geme.

 

Nu era nici noaptea aceea

dar nici soare şi nici nor

doar tăcerea se lăsase

peste plînsul tuturor.

 

Ne-am privit în ochi tăcute

cum privim spre marea moartă

încălzită de curentul

apelor care ne poartă

fără ştirea noastră-n voia

valurilor prea înalte

cînd corabia străină

începuse să ne salte

mult mai sus decît se poate

îndura pe cînd eşti viu.

 

Am strigat după-ajutor.

A venit. Era tîrziu.

 

Flow and love