Oraşul(2)

partea a doua

–          Stai! urlă unul dintre gardieni, o matahală întunecată şi la piele şi la căutătură.

Rhaja se opri şi îşi ridică mâinile în aer.

–          Apropie-te! continuă gardianul.

Rhaja începu să calce cu paşi mari.

–          Încet! răcni din nou gardianul.

Când ajunse în dreptul lui, Rhaja fu percheziţionat, în timp ce ochii plini de cartuşe îl priveau încă atent, gata oricând să scapere.

–          Ce treabă ai în oraş, proscrisule? se răsti gardianul.

Rhaja îi arătă ordinul de dobândire a cetăţeniei. Gardianul îl luă, îl studie cu o privire dispreţuitoare şi mirată, apoi dând din umeri ca şi cum ar fi spus “Aşa se duce de râpă oraşul ăsta” le făcu semn celorlalţi să-l lase să intre.

Rhaja păşi pe un culoar lung ca un tunel spre moarte pavat cu oglinzi. Tălpile sale goale îşi lăsau amprentele pe ele şi astupau pe rând ochii din podea. Rhaja îşi ridică privirea. Culoarul era lipsit de acoperiş. Dar undeva mult deasupra sa razele soarelui se ciocneau de marele bol de sticlă aşezat peste oraş ca peste o friptură proaspăt gătită, încă aburindă. În cele din urmă ajunse la capătul culoarului. Aici cele două părţi ale uşii înalte glisară uşor când se apropie şi spaţiul deschis îi explodă în faţă. Biciclete, oameni, vânzători ambulanţi, tramvaie, vitrine, vacarm, forfotă. Deasupra sa trona un zeppelin imens pe care stătea scrisă deviza oraşului: Unus pro omnibus, omnes pro uno. Rhaja ridică din sprâncene. Câtă ipocrizie, îşi spuse.

Începu să meargă de-a lungul trotuarului străduindu-se să se ferească de puhoiul de lume care curgea spre el şi din spatele lui. Haine colorate în toate culorile Pământului îşi purtau proprietarii mutându-i din clădiri în stradă, din lumină la umbră, pe terase, în parcuri sau în locuri de fumat. Într-un spaţiu atât de restrâns un astfel de viciu era extem de scump. Devenise astfel o marcă a poziţiei sociale. La fel şi băutura. Nimic din ce nu era necesar supravieţuirii nu venea ieftin.

Rhaja se opri în dreptul unei hărţi digitale a oraşului. Îşi scotoci buzunarele şi scoase o hârtie împăturită. O desfăcu. Pe ea era notată o adresă cu cerneală întinsă de ploaie. O citi cu voce tare. Pe hartă traseul se coloră în roşu aprins. Aici totul e colorat, îşi spuse Rhaja, chiar şi noaptea. La capete două cercuri albastre pulsând. Unul era el, celălalt destinaţia. Nu era foarte departe: adresa pe care o căuta se afla la doar trei străzi distanţă. Cel mai bine era să meargă pe jos: oricum nu avea bani de tramvai sau să închirieze o bicicletă.

Pe drum îşi aminti cum primise ordinul de încetăţenire. Fără să facă vreo cerere(nu că ar fi fost posibil aşa ceva), fără vreo notificare prealabilă sau eveniment care să anticipeze asta ci pur şi simplu din senin. Sau aşa credea. Cu toate astea bucuria lui nu fusese umbrită în vreun fel: o astfel de şansă era la fel de rară ca un miracol, ca o scăpare în legile fizicii. O zi întreagă ţinuse secretul doar pentru el. Vroia sa fie doar al lui, să nu-l împartă cu nimeni. În cele din urmă se destăinuise părinţilor şi prietenilor. Primii se bucurară mult pentru el, cei din urmă mai puţin. Fiecare zi care trecuse de atunci până la termenul de prezentare se umplea de speranţe.

Asta şi din cauza unei vechi amintiri. Când avea nouă ani şi lumea încă nu se schimbase, părinţii săi îl duseseră la o instituţie care testa copii supradotaţi. Scosese unul dintre cele mai bune scoruri. Peste câteva săptămâni dezastrul mătura civilizaţia şi îi obliga pe cei săraci, era şi cazul părinţilor săi, să ia calea exilului. Cu sămânţa acestei amintiri, în minte începură să rodească vise după vise: se vedea savant în serele dătătoare de viaţă, tehnician al industriilor ecologizate sau chiar profesor în vestitele universităţi ale oraşului. Era convins că cineva dăduse peste arhivele fostei instituţii în care fusese evaluat şi că tinerii promiţători de atunci erau acum chemaţi înapoi.

Cu astfel de gânduri pivotându-i creierul, Rhaja păşea şi zâmbea. Lumea întorcea capul după el când trecea dar asta nu îl deranja. Ştia că atunci când va ajunge totul va fi bine. Va primi şi el haine colorate şi un loc în lumea nouă. Mai ştia şi că merită asta după tot ce pătimise. Era o revanşă morală din partea societăţii citadine faţă de cei ostracizaţi.

Era din ce în ce mai aproape. Inima îi dădea de ştire. Aproape ajuns nu îşi putea reprima emoţia. Trecu pe lângă un restaurant. Ca să-şi potolească puţin fierberea se opri şi privi înăuntru. Geamurile erau alcătuite din lentile imense focalizate pe mâncarea, gurile, mâinile, feţele celor ce stăteau la mese. Toate apăreau disproporţionate: guri imense în capete mici, degete mai groase decât încheieturile, ochi exoftalmici, nasuri cât nişte promontorii după cum mişcările celor dinăuntru le aduceau diferite părţi anatomice în dreptul focarelor multitudinii de lentile. Venit dintr-o lume în care nimeni nu avea nimic de arătat ci doar de ascuns Rhaja era stupefiat.

Dar asta nu era totul. El observă cum la etajele superioare ale blocurilor pereţii erau înlocuiţi de monitoare imense ce prezentau live ce se întâmplă în locuinţe, scene cotidiene şi domestice: la un etaj se vedea un bebeluş hrănit de mama sa, la dreapta o femeie goală făcând baie, mai jos o familie luând masa iar undeva în dreptul mansardelor nişte cupluri făcând sex sau după caz dragoste.

Privind toate aceste bizarerii Rhaja ajunse. În faţa sa era o vilă imensă, cu gazon, împrejmuită de un gard alb de înălţimea unei tibii. Monitoarele de la etajul superior dormeau în căldura după amiezii. Rhaja verifică adresa şi intră pe poarta mică. Bătăile inimii i se amplificară şi pe măsură ce se apropia de uşa masivă a vilei îi zguduiau din ce în ce mai tare pieptul. Apăsă soneria. Ding-dong. Sistolă-diastolă. Inspiraţie-expiraţie. Viaţă. Dinăuntru se auzi un tropot de picioare coborând în fugă nişte scări. Uşa se deschise şi o fetiţă blondă, nici prea urâtă, nici prea frumoasă, îl privi cu ochii mari. Îşi întoarse apoi capul spre măruntaiele clădirii şi strigă cu glas piţigăiat:

–          Mamiiiiii, a venit sclavul!

SFÂRŞIT

Crosses everywhere/Crosses of wood and iron and flesh/What else should be there/When it's snowing with ash?

Thespia

Hazardul a făcut să mă nasc thespian.Thespienii nu au o planetă pe care s-o numească natală, ca să compenseze acest fapt însă, s-au răspândit prin tot Universul cu navele lor robuste, aproape indestructibile. Dacă au avut cândva o planetă a lor nu se ştie, se prea poate, dar dacă a fost aşa, acest fapt s-a pierdut în adâncimile fără memorie ale timpului. Nu există planetă în schimb care să ne permită viaţa şi să nu aibă printre locuitorii săi cel puţin un thespian. În privinţa asta suntem extrem de versatili, putem trăi în aproape orice condiţii începând cu prima până la ultima planetă dintr-un sistem solar. Suportăm temperaturi de mii de grade, atât pozitive cât şi negative, suntem în stare să asimilăm toate elementele cunoscute.

Thespienii nu pot face dragoste cu femeile lor decât o singură dată în viaţă. O a doua încercare ar conduce la ceva mai cumplit decât moartea. Chiar şi aşa nu vă închipuiţi că prima şi singura dată când facem sex e o mare plăcere, dimpotrivă e un lucru extrem de dureros şi de neplăcut pentru ambii parteneri. Pentru mulţi dintre noi durerea e atât de insuportabilă, încât deseori renunţăm să ne reproducem chiar dacă asta înseamnă sfârşitul genelor noastre. Femeile thespiene care rămân totuşi gestante nasc maxim doi copii, însă în ultimele milioane de ani astfel de cazuri au fost extrem de rare. Nici nu e de mirare ca suntem pe cale de dispariţie. Faptul că rasa noastră încă mai există se datorează în mare măsură duratei noastre îndelungate de de viaţă, ea oscilând undeva între 400 şi 500 de mii de ani.

Dacă până acum ne consideraţi ciudaţi, nu vă grăbiţi să ne judecaţi, componenta noastră cu adevărat bizară abia acum urmează. Pentru a putea muri trebuie să fim singuri, ca animalele. Dar dacă lor le e suficient un loc retras: o gaură în pământ, o scorbură, un tufiş ascuns, un cotlon ferit, o noapte fără lună, noi avem nevoie de cel puţin o planetă pentru a putea face asta. Trebuie să fim complet singuri pe o întreagă planetă fără nicio altă formă de viaţă, inteligentă sau nu, pe suprafaţa sa. Deja văd cum ridicaţi din sprâncene cu o privire care ar spune: Dumnezeule, ăştia sunt nebuni de-a dreptul! Dacă le e aşa de greu să moară, de ce să mai moară? Nu e mai bine să trăieşti? Într-adevăr, întrebarea e perfect justificată, dar n-aţi aflat încă totul.

Din ziua în care ar fi trebuit să murim, şi n-am făcut-o, corpul ne este supus unei suferinţe cumplite şi permanente. Din acea zi începe o transformare lentă şi din păcate ireversibilă. O descompunere continuă până la celulă, până la atom. Dar tragedia, şi o tragedie e într-adevăr, stă în cumplitul stadiu de existenţă pe care am ajuns să-l atingem în evoluţia noastră atât de excentrică: un stadiu în care, pe măsură ce ne dizolvăm în păcuri siderale, fiecare fragment al nostru, oricât de mic, până la ireductibil, reuşeşte să păstreze cumva întreaga conştiinţă a ansamblului. Suntem reduşi la milioane de fiinţe microscopice, unicelulare şi totodată purtătoare de conştiinţă, şi mai mult decât atât înscrise în testamentul suferinţei. Incapabili de acţiuni concentrate, atomii noştri veşnici subzistă în temniţa durerii hrănindu-se din propria conştiinţă, scoşi astfel din ciclul reciclării universale. Gunoieri cosmici ne ocolesc în drumul lor continuu între viaţă şi moarte. Suntem prinşi undeva între ele, niciodată vii, niciodată morţi, incapabili să ne salvăm, cu amintirea sau chiar prezentul unei dureri continue, rafinate şi fără orizont.

Acum că stiţi ce ne aşteaptă în lipsa unui mormânt găsit la timp, vă închipuiţi probabil cum arată întreaga noastră viaţă: o vânătoare solitară dupa un loc funerar prin labirintul de nebuloase, vis şi oase al Universului. Atunci când în periplul nostru, mai dăm de câte-un semen ce şi-a găsit o casă şi totodată un cavou, mai zăbovim la el câte o mie de ani, la o poveste. Thespienii se simt între ei la distanţe de ani lumină, simt şi duhoarea celor morţi, o duhoare ce umple galaxii. O trecere scurtă, dătătoare de speranţă. Şi apoi luăm iar calea vidului, în fortăreţele noastre zburătoare, lăsând în urmă dâre de viaţă.

Aceste rânduri le-am scris azi, în ziua în care m-am născut. O să aşez cândva acest mesaj în burta unei sticle şi-o voi lăsa să cadă în negrul vast al spaţiului. În apele lui fără umbre va rătăci neştiută, până când valuri de timp se vor sparge odată cu ea de ţărmul altor conştiinţe. Dintre cioburile verzi, briza va salva atunci un praf ciudat având miros de mirodenie. Urcând pe nări, mirosul se va insinua în gânduri. Din gânduri în mlaştinile sângelui. Iar de acolo către noua viaţă…

Per ardua ad astra