Thespienii nu pot face dragoste cu femeile lor decât o singură dată în viaţă. O a doua încercare ar conduce la ceva mai cumplit decât moartea. Chiar şi aşa nu vă închipuiţi că prima şi singura dată când facem sex e o mare plăcere, dimpotrivă e un lucru extrem de dureros şi de neplăcut pentru ambii parteneri. Pentru mulţi dintre noi durerea e atât de insuportabilă, încât deseori renunţăm să ne reproducem chiar dacă asta înseamnă sfârşitul genelor noastre. Femeile thespiene care rămân totuşi gestante nasc maxim doi copii, însă în ultimele milioane de ani astfel de cazuri au fost extrem de rare. Nici nu e de mirare ca suntem pe cale de dispariţie. Faptul că rasa noastră încă mai există se datorează în mare măsură duratei noastre îndelungate de de viaţă, ea oscilând undeva între 400 şi 500 de mii de ani.
Dacă până acum ne consideraţi ciudaţi, nu vă grăbiţi să ne judecaţi, componenta noastră cu adevărat bizară abia acum urmează. Pentru a putea muri trebuie să fim singuri, ca animalele. Dar dacă lor le e suficient un loc retras: o gaură în pământ, o scorbură, un tufiş ascuns, un cotlon ferit, o noapte fără lună, noi avem nevoie de cel puţin o planetă pentru a putea face asta. Trebuie să fim complet singuri pe o întreagă planetă fără nicio altă formă de viaţă, inteligentă sau nu, pe suprafaţa sa. Deja văd cum ridicaţi din sprâncene cu o privire care ar spune: Dumnezeule, ăştia sunt nebuni de-a dreptul! Dacă le e aşa de greu să moară, de ce să mai moară? Nu e mai bine să trăieşti? Într-adevăr, întrebarea e perfect justificată, dar n-aţi aflat încă totul.
Din ziua în care ar fi trebuit să murim, şi n-am făcut-o, corpul ne este supus unei suferinţe cumplite şi permanente. Din acea zi începe o transformare lentă şi din păcate ireversibilă. O descompunere continuă până la celulă, până la atom. Dar tragedia, şi o tragedie e într-adevăr, stă în cumplitul stadiu de existenţă pe care am ajuns să-l atingem în evoluţia noastră atât de excentrică: un stadiu în care, pe măsură ce ne dizolvăm în păcuri siderale, fiecare fragment al nostru, oricât de mic, până la ireductibil, reuşeşte să păstreze cumva întreaga conştiinţă a ansamblului. Suntem reduşi la milioane de fiinţe microscopice, unicelulare şi totodată purtătoare de conştiinţă, şi mai mult decât atât înscrise în testamentul suferinţei. Incapabili de acţiuni concentrate, atomii noştri veşnici subzistă în temniţa durerii hrănindu-se din propria conştiinţă, scoşi astfel din ciclul reciclării universale. Gunoieri cosmici ne ocolesc în drumul lor continuu între viaţă şi moarte. Suntem prinşi undeva între ele, niciodată vii, niciodată morţi, incapabili să ne salvăm, cu amintirea sau chiar prezentul unei dureri continue, rafinate şi fără orizont.
Acum că stiţi ce ne aşteaptă în lipsa unui mormânt găsit la timp, vă închipuiţi probabil cum arată întreaga noastră viaţă: o vânătoare solitară dupa un loc funerar prin labirintul de nebuloase, vis şi oase al Universului. Atunci când în periplul nostru, mai dăm de câte-un semen ce şi-a găsit o casă şi totodată un cavou, mai zăbovim la el câte o mie de ani, la o poveste. Thespienii se simt între ei la distanţe de ani lumină, simt şi duhoarea celor morţi, o duhoare ce umple galaxii. O trecere scurtă, dătătoare de speranţă. Şi apoi luăm iar calea vidului, în fortăreţele noastre zburătoare, lăsând în urmă dâre de viaţă.
Aceste rânduri le-am scris azi, în ziua în care m-am născut. O să aşez cândva acest mesaj în burta unei sticle şi-o voi lăsa să cadă în negrul vast al spaţiului. În apele lui fără umbre va rătăci neştiută, până când valuri de timp se vor sparge odată cu ea de ţărmul altor conştiinţe. Dintre cioburile verzi, briza va salva atunci un praf ciudat având miros de mirodenie. Urcând pe nări, mirosul se va insinua în gânduri. Din gânduri în mlaştinile sângelui. Iar de acolo către noua viaţă…
- Per ardua ad astra
Neo Sapiens Blog 