Shapes..

Când apare memoria? Care e prima amintire? Cine eşti înainte de a fi definitiv tu? Poate că memoria vine cu un bonus. Cu un set predefinit, comun tuturor oamenilor pentru a putea convieţui. Întotdeauna când cunoşti pe cineva, de el te leagă amintiri. Amintirile tale, amintirile lui, amintirile cunoscuţilor tăi, amintirile cunoscuţilor lui şi ale cunoscuţilor cunoscuţilor, un păienjeniş de amintiri. Uneori îţi vine să crezi că singurul tău rol e să le creezi, să le porţi şi să le transmiţi mai departe.

Amintirile sunt geometrice. Deşi nu multă lume crede tu ştii asta. O amintire necristalină se destramă, nu poate rezista timpului. Câteodată amintirile sunt pătrate, amintiri cu spaţii anoste, în care tavanul pare a coborî până pe podea eliminând o dimensiune, amintiri care te strivesc pentru că sunt atât de fastidioase încât n-ar trebui să existe. Amintiri cu laturi egale, repetitive, care comprimă tot plictisul.

Alteori, atunci când mângâi părul unei fete, când îi miroşi gâtul dezvelit ca un animal îmbătat de pulsul sângelui cald, când mângâi în treacăt coapsa unei flori, când săruţi chipul lunii exilate pe Pământ, când te scufunzi în ochii migdalaţi, de culoarea ierbii îngheţate, insondabili ca adâncurile unei ape tulburi, amintirile devin sfere, sfere de gaz incandescent ce cresc asemenea unei gigante roşii înghiţind şi topind corpurile din jur. În astfel de momente cascada miilor de ani îşi încetează urletul, se mai aude doar un susur slab ca cel al unui pârâiaş de munte.

În astfel de momente simţi că ai putea sfâşia lumi întregi, că ai putea strânge planetele în pumni, simţindu-le carnea cum ţi se scurge printre degete ca un lut moale îmbibat de apă.

În astfel de momente moartea zilelor se târăşte înapoi, ca un animal rănit, călcând pe oasele unei disperări îndepărtate, auzindu-le cum trosnesc uşor sub paşii haotici și confuzi, umplând de spini roşii o potecă poate prea familiară spre grota de unde va aştepta răbdătoare zorii unui alt prilej.