Marin Sorescu

Timpul nesfârșit a emigrat pe alte lumi, aici, pe Pământ, a mai rămas în urma lui doar un vag miros de jenă…

Întrebare

Ce zi e azi?
Luni?
Dar Luni a fost
Săptămâna trecută.

Marți?
Marți a fost tot anul trecut
A fost marți ca popa.

Miercuri?
Secolul trecut, după câte știu
a căzut într-o miercuri.

Joi?
într-o joi a fost arată
Cartagina,
Într-o joi a fost arsă
Bibilioteca din Alexandria.
Imposibil să nu fi trecut
nici o zi de atunci.

Vineri? Sâmbătă?
Eu am mai auzit odată
De zilele astea.
Nu-mi umblați cu povești.

Poate duminică?
Timpul dinaintea genezei
Se numea Duminică.
Îmi aduc bine aminte.

Dumnezeule, toate zilele au fost
Nu ne-a mai rămas nici o zi
Nouă.

Where the days end

Tudor Arghezi

Tudor Arghezi e un Poet.                        Tudor Arghezi e un Român.

Poeții scriu poezii.                                    Românii sunt hoți.

Prigoana

Pornirã și norii,
Convoaie duc toamna-n mormânt,
Grãmezi de lințolii se sfâșie-n vânt,
În luptã cu corbii, vârtej cu cocorii,
Sosesc în cohorte, se duc în cirezi,
Ca bivolii negri, întinși dupã coarne,
Nãvalã de șuier, de suflet și carne –
Și doliul înfașã tãrii și livezi,

Din negurã fulgerul sare,
L-astupã un munte ce trece
Si-apoi se despicã în zece,
Pe culmi zboarã spume și valuri de sare
Cu monștrii de mânã aleargã zmintite
Femeile slute, cu muget de vite,
Subt biciul din haos ce șerpuie-n zare,
Mânat gigantul Satan gol, cãlare.

Mari țeste se-azvârlã din umãr,
De ștreaming atârnã martiri fãrã numãr,
Statui se rãstoarnã în holde de fum,
Se cleatinã cerul în drum
Și frigul strãpunge golanii
Și bântuie ploaia castanii
Și sufletul geme mușcat de trecut,
Ca fiara, de-o fiarã cu pas cunoscut.

Și totul se-ncheagã și-n gol se prãvale
Cu scrâșnet, cu spaimã, cu jale,
În râpi stau la pândã satirii, ciclopii,
Frecându-și spinarea de marginea gropii,
Puternicii beznei și rãii pãdurii
S-au strâns pentru pradã, ca furii.

Claude Lorrain - Landscape With Dancing Satyrs and Nymphs

Shapes..

Când apare memoria? Care e prima amintire? Cine eşti înainte de a fi definitiv tu? Poate că memoria vine cu un bonus. Cu un set predefinit, comun tuturor oamenilor pentru a putea convieţui. Întotdeauna când cunoşti pe cineva, de el te leagă amintiri. Amintirile tale, amintirile lui, amintirile cunoscuţilor tăi, amintirile cunoscuţilor lui şi ale cunoscuţilor cunoscuţilor, un păienjeniş de amintiri. Uneori îţi vine să crezi că singurul tău rol e să le creezi, să le porţi şi să le transmiţi mai departe.

Amintirile sunt geometrice. Deşi nu multă lume crede tu ştii asta. O amintire necristalină se destramă, nu poate rezista timpului. Câteodată amintirile sunt pătrate, amintiri cu spaţii anoste, în care tavanul pare a coborî până pe podea eliminând o dimensiune, amintiri care te strivesc pentru că sunt atât de fastidioase încât n-ar trebui să existe. Amintiri cu laturi egale, repetitive, care comprimă tot plictisul.

Alteori, atunci când mângâi părul unei fete, când îi miroşi gâtul dezvelit ca un animal îmbătat de pulsul sângelui cald, când mângâi în treacăt coapsa unei flori, când săruţi chipul lunii exilate pe Pământ, când te scufunzi în ochii migdalaţi, de culoarea ierbii îngheţate, insondabili ca adâncurile unei ape tulburi, amintirile devin sfere, sfere de gaz incandescent ce cresc asemenea unei gigante roşii înghiţind şi topind corpurile din jur. În astfel de momente cascada miilor de ani îşi încetează urletul, se mai aude doar un susur slab ca cel al unui pârâiaş de munte.

În astfel de momente simţi că ai putea sfâşia lumi întregi, că ai putea strânge planetele în pumni, simţindu-le carnea cum ţi se scurge printre degete ca un lut moale îmbibat de apă.

În astfel de momente moartea zilelor se târăşte înapoi, ca un animal rănit, călcând pe oasele unei disperări îndepărtate, auzindu-le cum trosnesc uşor sub paşii haotici și confuzi, umplând de spini roşii o potecă poate prea familiară spre grota de unde va aştepta răbdătoare zorii unui alt prilej.

Tubular life

Într-o seară te-ai cuibărit într-un mic pliu al timpului și-ai ascultat.

Ce poți să auzi noaptea când întunericul se repede bezmetic să umple orice cavitate, orice fisură? Vaietul unui aspirator pierdut printre măruntaiele unor camere cubice, plătite cu frânturi de viață? Vocea prezentatoarei de știri, apăsând silabele ca o presă hidraulică, zdrobind cuvintele în maxilarele ei antrenate? Pași târșâiți pe scară, tusea hârâită a bătrânilor, respirația lor gâjâită ca un vânt ce curăță trotuarele pustii? Uși ce se închid, uși ce se deschid, vuietul surd al apei în păienjenișul de țevi? Voci care râd, voci care plâng, pașii morții strecurându-se tăcută prin micul spațiu rămas liber pe sub ușa bătrânei de la doi, țipetele femeii căreia i s-a rupt apa vizavi, gemetele modulate ale unui cuplu în extaz?

Te-ai cuibărit într-un mic pliu al timpului și-ai așteptat. Viața se repede să umple bezmetică orice cavitate, orice spărtură. Un strat încă fin, de oxid, te lipește de un mic pliu al timpului. Ai așteptat prea mult? Încă e ușor să te desprinzi, dar nu vrei asta. E așa de bine și cald. Lumea e departe și mică. Timpul te înfiază. O crustă verzuie ți se întărește peste carne. Timpul crește și tu scazi, un biet soldățel de plumb topit, cu ochi împrumutați de la cineva demult uitat. Un tată denaturat care-și devorează fiii. Te simți greu și dens, în timpul gras te scufunzi ca într-o mare. Deasupra ei nicio amintire a nici unei flote, doar o acalmie însorită.

Într-o dimineață ai ieșit dintr-un mic pliu al timpului și… 

Tubular Bells

Le pacte de memoire(1)

partea întâi

Au trecut şapte ani de când am ales Convertirea. Totala relaxare a simţurilor, pacea minţii, armonia interioară. Experimentează. Edenul poate fi al tău. Aşa suna reclama pe care o văzusem atunci într-una din repetatele mele vacanţe pe coastele însorite ale Dalmaţiei. O vedeai, o auzeai peste tot, în hoteluri, pe plaje, la baruri şi cafenele, pe stradă, chiar şi când dormeai o simţeai strecurându-şi mesajul subliminal din subconştient în vise. Extirparea memoriei de lungă durată, iată principiul care a stat la punerea bazelor teoretice şi mai apoi practice ale Convertirii. Hotărârea o luasem uşor. Până în acel moment nu fusesem fericit niciodată, vreau să spun fericit cu adevărat. Nu am dus o viaţă fericită. Nimic din ce trăisem până atunci nu merita să fie amintit. În plus, îmi spuneam, cât din viaţa noastră e cu adevărat a noastră, cât ne amintim din ea? Unu la sută? Poate doi? Şi nici măcar asta când vrem. Răsar, răzleţe, flash-uri capricioase apărând şi dispărând ca scânteile, când te aştepţi mai puţin, după reguli din cele mai absurde. Îmi salvasem toate aceste gânduri pe o întregistrare holografică. Aveam nevoie de mai mult decât cuvinte sau câteva note pentru a mă convinge după operaţie că nu făcusem alegerea greşită. De fiecare dată când mă priveam, pe mine cel anterior, expresia ochilor şi a frunţii era suficientă să mă facă să înţeleg cât de necesară fusese Convertirea. Eram liniştit, nu aveam regrete.

Mulţi ne-au acuzat că după convertire am devenit simple maşinării, cu ţesut organic întins ca slinul peste o piele nespălată. Dar nu e aşa, suntem capabili de emoţii, de sentimente dar şi de raţiune, singura diferenţă e că amintirile noastre, fie ele plăcute sau dureroase sunt într-o cantitate mult mai redusă, ca urmare şi presiunea lor este considerabil scăzută. Putem să ne bucurăm, sau să suferim, să ne gândim la ce s-a întâmplat ieri sau azi, ne amintim ce am mâncat la micul dejun, la prânz, o piatră de care ne-am împiedicat dimineaţa, dar cu siguranţă nimic din ce am făcut anul trecut spre exemplu. Puşi pe cântarul timpului suntem uşori, foarte uşori.

În dimineaţa zilei de azi însă(e deja seară acum) am văzut ceva ce m-a tulburat. În drum spre locuinţa unui client căruia îi făcusem o ofertă pentru douăzeci de ornitoptere(era un contract important care nu trebuia ratat sub nicio formă), am trecut pe lângă un teren de joacă dezafectat, într-una din suburbiile oraşului. Am văzut acolo un câine care scormonea înnebunit pământul. Deja făcuse zeci de gropi, suficient de adânci încât să se îngroape în ele. Vreau să vă spun că odată cu noua platformă de guvernare care implementase cu mare succes strategia de reciclare a deşeurilor şi convertirea lor într-o formă de energie oraşele deveniseră cu adevărat eco. Nu mai găseai fir de gunoi. Efectul fusese că la următoarele alegeri, în semn de protest, aşa zişii beatnici, atâţi câţi mai rămăseseră votaseră opoziţia, care, în ciuda acestui fapt, copleşită de numărul mare de cetăţeni model extaziaţi de noul aspect de mediu steril al oraşelor pierduse din nou alegerile. Drept urmare, lumpenul din toate regnurile, atât animal cât şi vegetal îşi cam dădea obştescul sfârşit. Deci, iată-l pe câinele nostru, numai piele şi os, un fel de mumie ambulantă, scurmând pământul în căutarea unui os îngropat în vremuri mai bune într-un loc pe care nu şi-l mai amintea oricât şi-ar fi dat silinţa. M-am oprit din drum, am uitat şi de ce mă grăbeam şi unde trebuia să ajung şi l-am privit minute în şir cum îşi torturează trupul costeliv, ameninţat de spectrul morţii prin înfometare, în dezgroparea unor vestigii alimentare. Şi nu ştiu de ce, privindu-l aşa cum râcâie pământul argilos cu labele murdare de lut amestecat cu sânge, pentru o clipă am simţit că sunt ca el, că mor şi eu de foame fără ca măcar să ştiu. În cele din urmă, răpus de oboseală, a renunţat să mai caute, s-a culcat lângă rădăcinile unui nuc imens ce creştea chiar în mijlocul fostului teren de joacă şi m-a privit cu botul culcat pe labele zdrelite. Am fugit până la alimentară, sperând să-l mai găsesc acolo la întoarcere. Când m-am întors era tot acolo, în exact aceeaşi poziţie, respirând agitat. I-am aruncat o bucată imensă de carne şi l-am privit cum se satură. N-a reuşit s-o termine, stomacul i se adaptase, micşorându-se, la lipsa îndelungată a hranei, drept pentru care a hăpăit nici jumătate din cât îi dădusem, a luat apoi în gură restul de carne şi l-a îngropat într-unul din zecile de cratere ce împânzeau locul. Gândindu-mă la fapta mea bună m-am emoţionat atât de tare până la lacrimi. Îmi ziceam: “Uite ce bun pot să fiu!”, aproape că tremuram de plăcere trecând în revistă calităţile mele de creştin neşlefuit. Apoi raţiunea şi-a reintrat în drepturi.

VA URMA

Flying memory