Am fost la Anticristul lui von Trier. Dezamăgirea a fost… cruntă. După ce am văzut Zentropa, Element of a Crime sau Dancer in the Dark, filme cu adevărat geniale, nu îmi venea să cred că von Trier a putut să regizeze aşa ceva. Poate că fiecare om are în viaţă momente de obnubilare. Al lui von Trier a fost cu siguranţă în timpul regizării acestui film.
Filmul a debutat ostentativ cu o scenă de film porno, filmată artistic, alb-negru. Se simţea o nevoie prea mare de a şoca, o notă forţată până la iritare, lucru ce nu anunţa nimic bun. Apoi tot restul filmului am aşteptat, am aşteptat, cu speranţa că se va întâmpla ceva care să mă scoată din starea de inerţie, de abulie, de blazare. Singurul lucru ce a crescut gradual pe timpul filmului a fost oripilarea.
Trupurile goale întinse pe jos, la sfârşitul filmului, într-un fel de replică după grădinile lui Bosch, păreau nişte pietre albe cu formă mai ciudată, suspendate într-o lipsă de sens.
Mi-au plăcut câteva idei desprinse, dar care nu pot să scoată filmul din gheena în care a fost aruncat:
- Comparaţia naturii cu o biserică a diavolului, într-o învălmăşeală de naştere, viaţă şi distrugere fără scop.
- Urmărirea progresivă a obsesiilor tipei şi consecinţele acestor obsesii.
- Imaginea simbolică a femeilor urcând dealul în vârful căruia se afla tipul la sfârşitul filmului.
- Claritatea cadrelor care dădea sentimentul de real.
În film femeia apare complet demonizată, un simbol al ispitei, al carnalului, al seducţiei, al violenţei şi în ultimă instanţă al răului înnăscut şi renăscut. O fiinţă care îşi conştientizează natura malefică şi acţionează pe deplin conştient în concordanţă cu ea, la limita subumanului. O fiinţă de care vrei să fugi sau să o ucizi. Aici ea e Anticristul.
Asta e. Nu sunt prea multe de zis. La sfârşit m-am ridicat de pe scaun, emoţional în aceeaşi stare ca cea de la începutul filmului, singura schimbare fiind una de natură fizică, un nod în gât şi o senzaţie de rău în stomac. O formă de artă face apel de obicei la raţiune, la sistemul emoţional dar Anticristul nu se adresează nici creierului, nici inimii ci maţelor.
În mod cert un film greu de uitat, dar pe care îţi doreşti din suflet să ţi-l scoţi cât mai repede din minte.
Neo Sapiens Blog 