Cum votăm vs. pe cine votăm

Pe cine votăm?

E partea cea mai simplă şi cea mai la vedere. În acelaşi timp e şi componenta cea mai perfidă a democraţiei moderne. Nu putem alege candidaţii. Ei ne sunt serviţi pe făraş, aleşi pe considerente de capital politic şi priză la mase, ceea ce nu garantează nici calitatea lor umană, nici abilităţile lor de conducere ori profesionale.

Cum votăm?

Cum votăm presupune deja un anumit efort din partea alegătorilor. Şi nu doar efortul de a-ţi testa aparatul locomotor într-o duminică de toamnă care te predispune la duioase despărţiri de fotoliu. Nu, efortul de a te documenta activ pe toată perioada campaniei electorale, poate chiar înainte să înceapă, de vreme ce favoriţii nu sunt extraşi prin tragere la sorţi ci persoane publice, cât se poate de cunoscute şi vizibile. Pentru a putea lua o decizie raţională ai nevoie de o porţie cât mai consistentă de adevăr. Şi pentru asta ai nevoie să primeşti cu gura deschisă toate găleţile de rahat care se vehiculează într-o campanie ca să poţi alege ceva-ceva cât să-ţi poţi forma o minimă idee despre ce urmează să alegi.

La modul ideal ar trebui să votăm intenţii, nu persoane. Adică programe politice, cum ar veni. Da, în România. Protagonistul alegerilor ar trebui să fie programul politic. Dar şi aici sunt o serie de probleme. Programul politic face apel la partea raţională a oamenilor, la capacitatea lor de a lua decizii conştiente în lumina unor fapte fără echivoc, scrise şi semnate, obligaţii la o adică. Realitatea e că, de programele politice, îi doare-n cur şi pe alegători şi pe candidaţi. De unde această indolenţă generală?

Programul politic e, aşa, o curvă de lux. Candidaţii trebuie să se străduiască mult prea mult ca să-i intre în graţii în timp ce alegătorii se uită la ea ca la o poză cu Sofia Vergara, „viagra naturală pentru bărbaţi” :)), dând o labă în baie fără speranţe să-i tragă una peste buci în viaţa asta. Pe scurt presupune o ţâră de transpiraţie şi să-l redactezi şi să-l citeşti, lucru ce oboseşte pe toată lumea. Mai bine odihnit decât obosit, cum ar zice Regele. Dar să presupunem că există o mână de oameni mega-hiper pro activi, şi să mergem chiar mai departe cu absurditatea asta în care pe vreunul dintre candidaţi chiar nu-l doare la patină de ei, de CÂTE ori în ultimele ‘nşpe mii de campanii electorale vreun candidat şi-a respectat vreodată promisiunile declarate sus şi tare în campanie, după câştigarea alegerilor?

În lipsa respectării oricărui plan politic, el trece într-un plan secundar, electoratul întorcându-se spre personalitatea candidatului. Iar din acest moment s-a dus pe pulă toată raţiunea şi orice argument. Totul e divertisment şi în glodul ăsta, la care se reduce 99% din campanie, se vor năclăi deopotrivă candidaţi şi alegători, după puteri, după nevoi, după simpatii, iar argumentul suprem va fi pentru că aşa mi se scoală mie şi dacă ţie nu ţi se scoală aşa eşti doar un penisache bleg, meriţi să mori. Dacă mai aud pe cineva spunând cum diverşi candidaţi învrăjbesc oamenii şi totul e, aşa, o mega fractură la nivelul societăţii, promit că-i fac rost de etnobotanice. Bă, nu vă învrăjbeşte nici dracu’, dacă nu aveţi o minimă disciplină a dialogului este pentru că sunteţi voi proşti şi nesimţiţi. Nu trebuie să fie toţi de acord cu toţi, dar chiar dacă n-o fac nu e nevoie să înceapă să zboare flegmele de parcă ar migra lăcustele.

În încheiere, mai merită abordat un singur subiect şi acela ar fi o anumită descurajare şi blazare de fete bătrâne pe care o au unii în legătură cu votul. Da, e adevărat, cu cât e mai mare numărul votanţilor cu atât există sentimentul că un vot individual e mai puţin important, dar dacă mai puţini oameni merg la vot, puterea lor, a celor care fac asta, luată individual, e mai mare decât a ta care stai acasă smiorcăindu-te că nu contezi. Aşa că vă întreb, sunteţi dispuşi să admiteţi că vecinii de la doi, că Guţă şi Salam, că toate botoxatele au o putere mai mare decât a voastră? Dacă da, nu e nicio problemă, e şi asta o opţiune, dar fără patetisme.

Pavel Kuchinsky

Băse is back, back again…

USL a reuşit în două luni ceea ce nu au reuşit toţi propagandiştii şi consilierii de imagine prezidenţiali în ani de zile: să-l facă din nou popular pe Băsescu. Eroul democraţiei. Flacăra vie a Estului. Păzitorul statului de drept. E incredibil!

Să fie clar: îl urăsc pe Băsescu din maţe. Opt ani de zile i-am suportat mojicia şi aroganţa. Şi minciunile. Şi sfidările. Şi dispreţul. Dacă un om ca Băsescu a ajuns să fie garantul democraţiei atunci las-o dracului de democraţie cum ar zice Aristotel.

Cu toate astea Băsescu nu trebuie înlăturat cu orice preţ. Ceea ce a făcut USL-ul încercând modificarea abuzivă a legii referendumului e o mutare puerilă. Dovedeşte doar nerăbdare infantilă şi o lipsă de maturitate politică. Sunt ca nişte copii hăbăuci de somn care s-au trezit în miezul nopţii să-şi deschidă cadourile de Crăciun pentru că nu mai aveau răbdare până dimineaţa. Şi aşa se şi comportă. Crin face declaraţii de la pupitrul Cotroceniului – ia uite cum mă joc de-a preşedintele – cum că preferinţa lui ar fi înspre ordonanţa de urgenţă emisă de guvern în legătură cu referendumul. Probabil că grădinarul Cotroceniului a uitat să-l ude şi nu i s-a irigat suficient creierul devreme ce face declaraţii a la Traian Băsescu Jucător. Ponta, cu zâmbetul lui de copil subdezvoltat, devenit între timp misionar al democraţiei, varianta Dâmboviţa, e chemat în audienţă de diverşi binefăcători europeni de la Merkel, Barroso şi Rompuy până la Schulz ca să ia lumină din vasta lor înţelepciune europeană. Înţelepciune pe care toţi aceşti bravi filantropi nu se grăbeau deloc să ne-o împărtăşească atunci când oamenii aduşi în pragul disperării de politicile de austeritate declanşau proteste pe întreg teritoriul ţării îngheţând cu mâinile agăţate de pancarte şi cu dinţii încleştaţi într-una dintre cele mai reci ierni ale ultimilor ani. Probabil că auguştilor politicieni de la Bruxelles nu le-ar strica să facă o plimbare prin ţările lor de baştină, la pas, nu blindaţi în limuzine, să afle cam ce părere au compatrioţii lor despre ei, înainte să se mai pronunţe atât de degajat şi superficial în legătură cu problemele altora.

Dezechilibrele care se manifestă în politică sunt prezente însă şi în discursul societăţii. Adevărata natură a dialogului nu e schimbul de sunete ci de idei. Maimuţele nu dialoghează, ele pot cel mult să comunice. La noi nu mai există dialog. Dar deloc. Presa, televiziunile, blogurile. E o lume în alb şi negru şi ele nu se amestecă. Nu mai există obiectivitate, independenţi. Toate emisiunile, talk-show-urile au ca participanţi indivizi susţinând aceeaşi parte, fie băsesciană, că PDL-istă nu pot să zic, fie USL-istă. Încrâncenarea e atât de mare încât fiecare interlocutor e în mod automat înregimentat, şi prin asta absolut orb, surd şi mut în ce priveşte vinile părţii adverse. Punctele de vedere unice şi intoleranţa, fie ea de orice fel, politică, religioasă sau socială nu au dus niciodată la nimic bun. Dacă ceva nu se schimbă înspre acolo ne îndreptăm.

Pe 29 iulie eu ştiu exact ce o să fac la referendum. Fără dubii, fără remuşcări. Nu-mi pasă ce urmează. Alegerile periodice au apărut tocmai din necesitatea de a nu permite răului să se perpetueze. Nu putem trăi dârdâind de frica răului mai mare. Dacă acesta va veni îl vom schimba şi pe acela. Pentru moment tot ce contează e prezentul şi prezentul oferă întotdeauna posibilităţi.

Give it to him