The best space film ever done.
Gravity is what 3D was made for.
Gravity is at once classical and cutting edge in its showmanship.
A thrilling 3D drama.
The best space film ever done.
Cu astfel de așteptări, create de review-urile diverşilor critici şi de aprecierile elogioase ale numelor mari din cinematografie, am mers să văd şi eu Gravity, ultimul film al lui Cuaron pe care îl ştiam deja din excelentul Children of Men. Toată această aură pozitivă prefigura, aşadar, o experienţă cinematografică cum rareori ai ocazia să întâlneşti.
Şi într-adevăr, aşa a fost. Tehnic, e impecabil. Modul de filmare, efectele, realismul, toate îl recomandă. Fimul începe cu imagini senzaţionale ale Pământului şi spaţiului de o uimitoare claritate şi profunzime, un 3D plin şi robust cum puţine filme au avut. Pentru câteva minute ai experienţa transpunerii în corpul şi mintea unui astronaut, eşti alături de el, îţi bate inima la unison cu a sa, respiri în acelaşi ritm cu al lui, simţi cum începi să pluteşti şi tu în imponderabilitate, în costumul incomod şi claustrofobic, agăţat de orbita în jurul Pământului a telescopului Hubble, cu sufletul plin şi gol în acelaşi timp la vederea sublimului planetei de unde vii, a unui răsărit de Soare necontaminat de atmosfera terestră sau a spaţiului care te atrage ca un magnet, întunecat şi înspăimântător. Am fost sedus(da, sedus!) de imaginile de o frumuseţe sublimă, de solitudinea adâncă a omului dizolvat în depărtările siderale, de Universul fără margini, pulsând ca o inimă neagră capabilă sa absoarbă sângele şi conştiinţa întregii omeniri.
Dar apoi, din nefericire, începe filmul.
Jocul actorilor.
Cred că George Clooney e un actor decent, dar nu ştiu cum se face că, de fiecare dată când văd un film cu el, sunt tot timpul conştient că personajul e… George Clooney. Adică începe filmul, acţiune, personaje, toate bune şi frumoase şi apoi: „Aaaaa, uite-l pe George Clooney!!!”. Parcă şi văd fanii repezindu-se la ecran să ceară niscai autografe. El, ACTORUL, cu zâmbetul lui impecabil, de dandy matusalemic, întotdeauna cool şi şarmant, reuşeşte cumva să scurtcircuiteze personajul aproape de fiecare dată. Noroc că în Gravity n-a fost nevoit să improvizeze prea mult interpretându-se pe el însuşi: un cowboy spaţial care salvează prinţesa complet neajutorată(dar COMPLET neajutorată) şi nu oriunde ci pe ditamai orbita în jurul Pământului.
În logica filmului eram convins că o scenă de sex fierbinte, în gravitaţie 0, la bordul vreunei staţii spaţiale sau a unei navete rătăcite e inevitabilă. Dar surprizăă! Nu, pentru că autorii scenariului(Cuaron împeună cu fiul său, Jonas) au decis să mute finalul Titanicului cam pe la jumătatea lui Gravity. Cred că şi dacă aş revedea de o mie de ori momentul, ireal şi aparent inutil, în care astronautul generos şi altruist(aka George Clooney) se desprinde de personajul Sandrei Bullock tot doar la Leo dispărând în abisurile oceanului m-aş putea gândi. Cred că ăsta e şi motivul pentru care James Cameron a fost atât de încântat de Gravity.
În ceea ce o priveşte pe Sandra Bulock, nu sunt prea multe de zis. Rolul ei e convingător dar simplu. Ataşamentul şi compasiunea spectatorilor pentru Dr. Ryan Stone e construită nu cu mistria, nici măcar cu lopata ci cu ditamai maşina de turnat beton. Personajul Sandrei Bullock e un inginer medical, aflat la prima sa misiune şi asupra căruia par să se fi abătut toate ghinioanele de pe Pământ şi din spaţiu. Încă de la început, aflăm de disconfortul fizic(datorat cel mai probabil perioadei scurte de pregătire) al inginerului medical care ajută la reparaţiile telescopului Hubble(medic, Hubble?!), iar din momentul în care vor fi loviţi de resturile satelitului explodat personajul va cădea din lac, în puţ, în cosmos, în tragic, în patetic şi, ca o consecinţă a tuturor, în derizoriu. Adică, ok, la dracu’, tipa se află în derivă prin spaţiu, îmi pare deja suficient de rău pentru ea, nu mai e nevoie de o rangă emoţională de genul fetiţei pe care a pierdut-o în urma unui accident stupid la locul de joacă.
Pe lângă faptul că e demnă de milă, Dr. Ryan Stone, pare şi retardată, mai ales în prima jumătate a filmului cât încă George Clooney e prinţul salvator: are nevoie de explicaţii pentru absolut orice, inclusiv pentru ce se întâmplă în cazul lipsei de oxigen(deşi se presupune că are ceva legătură cu medicina), iar apoi după ce pierde contactul cu colegul ei de telenovelă cosmică începe să preia, într-un mod cât se poate de penibil, expresiile şi comportamentul acestuia în încercarea de a-l localiza. Dar asta doar în prima jumătate, pentru că, apoi, Dr. Ryan Stone devine un astronaut get-beget combinat cu un Rambo care se prinde cu un deget de staţii orbitale, înoată printre explozii şi navighează fără probleme navete ruseşti, chinezeşti, probabil chiar şi româneşti dacă ar fi avut ocazia. Pe scurt, dacă Superman nu ar fi fost Superman şi-ar fi dorit să fie Sandra Bullock.
Scenariul.
Pare să fi fost scris pentru un film de acţiune cu Dolph Lundgren în rolul principal şi apoi adaptat pentru space opera. Din dorinţa de a menţine tensiunea şi suspansul la cote extra atmosferice, scenaristul a însăilat situaţii total neverosimile, care sfidează cam orice logică ce a depăşit nivelul grădiniţei. Pe lângă faptul că o bagă în belele non-stop pe săraca Bullock, lucru ce devine de la un punct obositor şi previzibil – el e consecvent legii lui Murphy(dacă ceva poate să meargă prost va merge) – ieşirile din impas oferite sunt de-a dreptul jenante. Aşadar avem: „motivul” evenimentului catastrofic care angenează alte dezastre, „motivul” personajului nepregătit şi novice dar care devine brusc competent şi profesionist, „motivul” panică şi retardare, „motivul” prinţesei neajutorate şi al prinţului salvator, „motivul” combustibilului epuizat, al oxigenului pe terminate, al lamentaţiei şi renunţării urmate de luptă şi izbăvire, al salvării mereu în extremis, al amerizării în mijlocul unui lac(ar fi fost culmea să aibă şi Sandra puţin noroc măcar pe final).
Iar rezolvările găsite sunt la fel de penibile: Sandra Bullock e atât de sexy că e agăţată până şi de paraşuta unui Soyuz rusesc, care o salvează dramatic, dar numai pe ea pentru că personajul lui George Clooney e prea prost ca să existe, fantoma lui George Clooney(maximă, epică, NEAŞTEPTATĂ turnură) revine în halucinaţiile unui creier la limita hipoxiei, penru a o salva încă o dată în ultimul moment al ultimului moment prin optimismul şi alura sa de improvizaţionist pe ghinionista Sandra, Wall-E Bullock se echilibrează şi „se dă” cu extinctorul prin spaţiu dovedindu-le specialiştilor NASA că jetpack-urile sunt mofturi de astronauţi blegi, reuşeşte în cele din urmă să intre în Shenzou, capsula de salvare a staţiei chinezeşti Tiangong, chiar în timp ce aceasta se prăbuşea şi atingea limita superioară a atmosferei, capsula amerizează dar, din cauza incediului izbucnit, Dr. Ryan Stone e nevoită să deschidă trapa capsulei care e astfel inundată şi se scufundă trăgând-o după ea într-o ultimă încercare pentru mult prea încercata Bullock; urmează un curs gratuit de dezbrăcare rapidă subacvatică şi Dr. Ryan Stone iese purificată şi vindecată de traumele trecutului la lumina Soarelui şi adăpostul Pământului gata pentru o nouă zi. Happy end, minunea vieţii, sfârşitul popcorn-ului şi al Cola-ului.
Moment în care, îţi culegi falca de pe jos, le scrii câteva acatiste tuturor criticilor care te-au făcut să aşteţi Gravity cu sufletul la gură şi te cari cu sentimentul neplăcut că eşti un tâmpit care nu înţelege nimic din arta cinematografică.
Cuaron putea să facă un film mare dar ales să facă unul care va ocupa primele poziţii în box-office.
In space no one can hear you scream
Neo Sapiens Blog 